Despre complexele culturale ale evanghelicilor

Am citit mai întîi articolul lui Teofil Stanciu, apoi articolul lui Dorin Mureşan. Nu intru cu dînşii în polemică (în general sînt de acord cu multe dintre observaţiile deja expuse), doar vreau pe scurt, fugitiv, şi fără prea multă scobire în groapa cu teologie, să aduc în discuţie şi  alte chestiuni.

Pentru început mă preocupă mai ales o nelinişte ciudoasă de genul „păi vedeţi, bă, sîntem oricum nişte proşti”, nelinişte blocantă, paralizantă şi care … se înţelege … nu e bună :).

Uneori am impresia că unii evanghelici cu ceva şcoală, de la facultatea TCM în sus, celebrează faptul că fac parte dintr-o comunitate în care cultura n-a fost o prioritate în vremurile în care prioritatea era mai degrabă simpla supravieţuire, în vremuri în care eram fugăriţi din şcoli şi nu aveam voie să facem anumite specializări (filozofie, istorie, academia militară etc.)

Acest tip de frustrare este destul de comună între şcoliţii evanghelicilor. Unii s-au şi grăbit prea repede să cadă în capcana lamentărilor şi căinărilor „subculturii” (cu siguranţă de condamnat, nu?) „evanghelice”.

În mai multe rînduri m-am exprimat şi eu cu privire la mediocritatea producţiilor de film, teatru, poezie, proză etc. care vin din mediul evanghelic. Şi ce dacă!

Întrebarea este nu de ce nu putem mai mult, că asta deja ştim, întrebarea este de ce ne încăpăţînăm să facem cu orice preţ producţii de genul „Flăcările Iadului, Porţile Raiului” sau alte producţiuni de acest fel (să mai pomenesc Filmul Isus – Evanghelia după Luca?), de ce ne încăpăţînăm să ne considerăm cu orice preţ producători de cultură, dar nu oricum… cu pretenţii. Formaţie de muzică rock CREŞTINĂ, orchestră simfonică CREŞTINĂ, film artistic CREŞTIN, roman CREŞTIN???

Mă tem că formaţia de rock creştină nu are ce căuta între celelalte formaţii nici măcar la „deschideri”, orchesta simfonică poate cînta într-un parc, fimul artistic este jucat prost şi romanul creştin nici măcar băgat în seamă de critică. De ce?

Doar pentru că „între voi nu sînt mulţi de neam ales”?

Scăpăm din vedere, cred eu, nişte chestiuni esenţiale:

1.  Problema teologică. Eclesiologia. Evanghelicii au pe filieră protestantă dorinţa de a influenţa lumea, societatea cu orice preţ, dar nu cred că sîntem chemaţi să influenţăm lumea chiar în orice domeniu, dacă nu ne stă în putinţă. Cred că principala problemă care scapă în discursul un pic prea funcţionalist şi orientat spre rezultate pe termen lung şi scurt este problema teologică: eclesiologia.

Cine sînt „evanghelicii”. Un grup judecabil sociologic? Denominaţional? Judecata denominaţională nu este o judecată pe baze sociologice? Ne constituim în Biserică? Da! Atunci care este rolul Bisericii? Să creeze neapărat cultură în sens restrîns? Să o consume? Să o protejeze? Să o încurajeze? Atunci cînd biserica îşi asumă roluri greşite faţă de cultură şi faţă de societate poate deveni fie refugiată din faţa culturii, împustnicită, fie să meargă în cealaltă extremă, spre control şi dictatură în dauna culturii, chiar împotriva culturii.

Ce-Cine este Biserica? Este o comunitate istorico-escatologică, divino-umană…. etc…. o comunitate care tocmai prin asta se diferenţiază de Uniunea Scriitorilor de Catrene sau de Clubul Automobiliştilor Amatori, prin faptul că este un amestec cumplit şi neconvenabil de croitorese, lăcătuşi mecanici, frizeri, profesori (fie aceştia şi universitari), şomeri, citiţi, necitiţi, creativi şi înţepeniţi cu totul la creativitate.

Biserica nu este chemată în primul rînd să fie producătoare de cultură. Mandatul Acesteia poate include încurajarea, protejarea culturii şi … ce frumos I-a stat Bisericii cînd a fost relaxată faţă de cultură! Atunci a produs şi schimbat cu adevărat preajma (arhitectura? Ce-ar fi fost fără catedrale? Muzica? V-o puteţi imagina fără pasajul muzicii religioase? Îl putem scoate uşor pe Bach din biserică?).

Dacă în Trupul lui Cristos sînt artişti, poeţi, scriitori, aceştia trebuie încurajaţi. Există o dimensiune creativ-creatoare a Bisericii aşa cum există o dimensiune învăţătorească a Acesteia, cînd ne gîndim la daruri. Cînd Biserica a dorit să controleze cu orice preţ cultura, situîndu-se prost faţă de lume, atunci a intrat în raporturi fie de duşmănie, fie de complex de inferioritate faţă de cultura din jur. Ghettoizarea  a fost o opţiune, colapsarea în pseudo-relevanţă este cealaltă opţiune. Cum spunea Otniel Vereş, Biserica s-a mişcat în extreme între „catedrală şi circ”.

Omul, creat fiind după chipul lui Dumnezeu, poate să creeze. Omul răscumpărat, restaurat în Chipul lui Cristos este dator să creeze, dar… procesul de sfinţire, de „îmbunătăţire”, durează şi continuă în veşnicie. A aştepta de la comunitatea răscumpăraţilor artă neapărat şi fără scuză, şi încă de cea mai bună calitate, este o aşteptare care face abstracţie de natura şi chemarea principală a Bisericii.

Bisericii i s-a dat un mandat puţin diferit decît să creeze proză, literatură, film şi sculptură ÎN PRIMUL RÎND. Biserica le poate instrumenta probabil ŞI pe acestea pentru a-şi împlini scopul primar. Dar care va fi fost acela?

Haideţi să ne gîndim pornind de la mandatul Bisericii spre creaţie, dacă ne punem pe cap eticheta „evanghelic”.

2. Creatorul. Înregimentat sau înregimentabil denominaţional? Nu observaţi că ortodocşii, catolicii, reformaţii, luteranii nu îşi pun astfel problema: „De ce catolicii nu creează literatură de calitate?”. Tac şi fac cînd fac, bine sau rău, fără a face mare caz de apartenenţa confesională a artistului. Mel Gibson şi-a făcut „Patimile” în primul rînd ca regizor nu ca bun catolic. Acest mod de gîndire: evanghelicul-creator de film, evanghelicul-sculptor, evanghelicul-scriitor, literatură creştină, muzică creştină, muzică evanghelică….toate aceste categorii sînt rodul unei gîndiri care are la bază o greşeală de metodologie. Creativitatea şi talentul sînt transdenominaţionale. Slavă Domnului! Există o „muzică creştină”, există o „muzică evanghelică”? Există eventual muzică făcută de creştini (ortodocşi, catolici, evanghelici), muzică bună sau proastă. Aşteptarea ca „evanghelicii” să producă poezie de bună calitate, eventual „poezie evanghelică” sau „proză evanghelică” (Doamne fereşte, romane cu tematică evanghelică…..) mi se pare o aşteptare falsă, zidită pe un construct de gîndire artificial. Creatorul, dacă Dumnezeu i-a dat talent, cîntă oricum, compune oricum, scrie oricum, poeteşte oricum… precum „găina care nu poate pînă nu depune oul”, vorba maestrului Păutza.

3.  Tinereţea, statistica şi demografia. Mişcare evanghelică este o mişcare tînără. Încă are probleme de identitate teologică, ce să mai vorbim de celelalte probleme, poziţionarea din punct de vedere sociologic şi alte chestiuni? Prea tînără pentru a produce un program de gîndire în domeniul cultural. Mişcarea evanghelică, statistic vorbind, este o mişcare prea puţin semnificativă din perspectiva populaţiei. Aceasta înseamnă şi puţine talente la mia de locuitori. Statistica este nemiloasă. La 10000 de copii ai un talent, care probabil se pierde din pricina lipsei de educaţie (Ce-o să faci cu pianu? La muncă, tată!). Socotiţi singuri. Demografic vorbind, mişcarea evanghelică este în scădere. Deci mai puţine talente la mia de naşteri. Să ne trăiască junii!

Din păcate timp de 22 de ani am pierdut timpul. Ionatan, fie-i odihna cît mai scurtă, pînă-l vom ajunge şi noi…. a încercat un proiect unic, Cuvinte la schimb! Liviu Mocan a încercat şi el prin atelierele lui de creaţie. Iosif Mureşan a încercat şi el prin Cristia. Nu-mi vin în minte alte idei şi proiecte prin care să fi fost încurajată creativitatea şi prin care să fie formată o şcoală de gîndire artistică, un cenaclu, un curent cultural. Lăudabile iniţiative, dar prea puţin!

Să mai vorbim despre limitări? Un scriitor care doreşte să scrie un roman de forţă, penetrant în şi faţă de societatea în care trăim, puternic pentru urechile asurzite ale generaţiei noastre, trebuie să se elibereze de anumite limitări pe care un creştin evanghelic tocmai… trebuie să şi le impună, limitări de tematică, de limbaj, de imagerie etc.

Sînt foarte foarte curios cum se va descurca Dorin Mureşan 🙂 Ştiu exact ce-i în sufletul lui. Are în sine o Niagară pe care o limitează … îi pune stavile şi bine face. Cum îi va da curs în anii viitori, după ce va ieşi din starea de catehumen… Sînt extrem de curios. Sper să trăiesc pînă atunci.

Teofil Stanciu. Vreau ca el şi alţii, Ruben Bucoiu, spre exemplu, să se întoarcă la poezie.

Ce fac eu? 🙂

Am în sertar vreo trei romane începute. Prietenii ştiu de ce vor sta mult şi bine acolo 🙂

Probabil … va urma (dacă trebuie)

Despre Marius David

soțul Nataliei
Acest articol a fost publicat în Biserica Baptista, Dezbatere, dulce Românie, Gînduri, Perplexităţi, Pătrăţoşenii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

74 de răspunsuri la Despre complexele culturale ale evanghelicilor

  1. Trebuie să-mi cumpăr un dulap cu câteva zeci de sertare. Scriu romanul, încui și… arunc cheia. 🙂

    • Marius David zice:

      🙂
      Da, aici putem discuta mult despre modul în care ne influenţează naşterea din nou expresia.

      • Evident, expresia trebuie să se schimbe. Totuși, expresia e o chestiune de suprafață. Prin urmare, până unde trebuie ea să se schimbe? Sau care e limita maximă admisă? Cât de importantă e o astfel de întrebare. Cât de bine ar pica niște seminarii pe tema asta.

        • Marius David zice:

          Păi hai să punem de-o masă pătrată, că de alea rotunde m-am săturat, nu prea au dus nicăieri, o masă pătrată la care să vii tu, Teofil şi mai invităm pe cineva, o idee?
          Neapărat să fie cafea expresso pe masă şi ceai negru.

          • La Valea Drăganului, în iulie? :)) Am rămas dator cu un răspuns (pe care îl am și îl vei găsi curând, într-un mini interviu), iar tu, cu două întrebări.

          • otnielveres zice:

            vă rog, corectaţi expresso, întotdeauna îmi aduce aminte de cafenelele ieftine sau de cele cu pretenţii şi kitchoase :). sau măcar, ca să fim corecţi cu limba română, să scriem expreSo. ştiu că aţi pus din greşeală 🙂

          • adrian zice:

            vin si eu, daca ma primiti. nu de alta, dar am aflat ieri seara ca deja vin de doua ori pe luna in Oradea sa-mi iau leafa de mercenar antirelevant. deci sunt prin preajma. 🙂

  2. Sami Cociorvan zice:

    După cele două abordări complementare realiste, iată şi una elevatoare!

  3. DanutM zice:

    Sincer sa fiu, mie mi se pare ca interventia lui Marius este numai aparent mai optimista. In realitate, chiar daca ea largeste – in plan teologic, spatiul de discutie, tocmai aici este, cred eu radacina problemei. Fiind, fara sa-si dea seama, captiv paradigmei iluministe, evanghelicul este, tocmai din pricina acestei captivitati dogmatice incapabil de detenta, fie aceasta culturala, teologica sau general umana.

    • otnielveres zice:

      eterna obsesie cu paradigma iluminista. facem ce facem si ne intoarcem la castravete, nu? ce frumoasa ar fi poate paradigma postmodernista sau care? poate ne spuneti in ce paradigma ar trebui sa fie evanghelicul pentru a avea ‘”detenta culturala sau general umana”. uau ce vorbe mari, superbe si goale in generalissimitatea lor.

    • Marius David zice:

      Da, aşa cum intuieşti, Danut, rădăcina problemei este mult mai adîncă.
      Ştii la fel de bine ca şi mine că sînt cel puţin două paradigme pe care le întîlnim în spaţiul nostru….. „luarea în stăpînire a lumii” prin ierurgie şi transformarea lumii prin activitate.
      Exact asta am vrut să sesizeze lumea, că sîntem pradă unei paradigme nebiblice, paradigma iluministă,
      gîndim cu categorii străine, înstrăinaţi fiind de propria identitate.
      Ideea de a schimba cultura este din start falimentară în acest cadru ideologic.

      • otnielveres zice:

        ce înseamnă „paradigmă iluministă?”

        • otnielveres zice:

          îmi pare rău, chestia cu paradigma iluministă este, cel puţin în cazul domnului Mănăstireanu, ceea ce englezii numesc un „red herring”.
          ar rezulta, pe firul logic, că cei captivi paradigmei iluminste nu pot avea produce nimic valoros teologic, cultural sau – ce frumos – general uman.
          logica a cam sărit gardul.

        • Marius David zice:

          noi cunoaştem, cunoscînd apoi, împrăştiem cunoaşterea şi luminăm poporul. Prin luminarea tuturor … taote problemele umanităţii se rezolvă.
          Exemplu: „Vă este rău? Bun! Înseamnă că nu citiţi destul Scriptura. Dacă o citiţio şi studiaţi… sigur veţi cunoaşte şi cunoaşterea vă va face liberi”
          Simplu!

          • otnielveres zice:

            ok, de acord. doar că asta nu înseamnă paradigmă iluministă.
            ce spuneţi atunci? cînd Pavel spune (şi noi cu el): ŞTIU în cine am crezut sau Ioan: ştim că vom fi ca El, cînd ni se vorbeşte despre certitudinea cunoaşterii în Scriptură etc., sînt ei iluminişti?

            ne permitem noi să renunţăm la fundaţionalismul biblic de exemplu (ce presupune, printre altele, infailibilitatea şi ineranţa Scripturii – ah, hulit cuvînt, nu-i aşa?), doar pentru că vine vreun protestant frustrat – din orice tabără ar fi – să ne spună că sîntem iluminişti?

            • otnielveres zice:

              ca să nu mai spun că unii nu ştiu să facă nici măcar deosebirea între raţional şi raţionalist.
              credeţi-mă că mulţi mari postmodernişti de astăzi sau teologi anti-iluminism, vorba aia, care critică evanghelicii pentru robia faţă de iluminism, sînt de fapt nişte raţionalişti de primă mînă.

              • adrian zice:

                Ce aveti, fratilor, cu iluminismul? Ce bine ar prinde si nitel iluminism, fie si in doze homeopatice. Ceva portii de rationalism cartezian ar face bine la prea diluatul pietism evanghelic al unora.

              • otnielveres zice:

                Da, Adrian. asta spun şi eu. se pare că eu sînt singurul apărător al iluminiştilor pe aici 🙂
                chiar că mai bine citesc Descartes decît Rick Warren 🙂

              • Marius David zice:

                stai că vine şi despre Rick Warren aici

            • Marius David zice:

              sigur, dar nu totul se reduce la o soluţie gnostică… cunosc, citesc, m-am luminat,
              aici intervine Duhul Sfînt, adică factori externi, dincolo de voinţa şi putinţele noastre în cele mai optimiste scenarii.
              cu ineranţa şi infailibilitatea Scripturii ştii clar unde stau

              • otnielveres zice:

                la rigoare însă nu ştiu care evanghelic autentic ar susţine aşa ceva, respectiv că citeşti Biblia şi te-ai luminat – asta e cam ca legalismul lui Cristian Bărbosu, prin care aproape deduceai că baptiştii din România predică mîntuirea prin batic. este adevărat că mulţi merg într-o extremă cu purtatul baticului, dar ar putea susţine cineva aşa ceva? ce e legalismul?
                vin unii şi aruncă cîte-o chestie de gennul ăsta – evanghelicii sînt robi ai iluminismului – care înseamnă toate şi nimic. la fel şi aici. ce e iluminismul? ce înseamnă epistemologie iluministă. legătura între paradigma iluministă şi lipsa de detentă culturală a evanghelicilor este trasă de păr. asta am tot dorit să spun şi introduce pe o pistă falsă discuţia.
                pentru unii tot ce e rău la evanghelici este din cauza prizonieratului faţă de iluminism şi certitudinile sale (cum este cazul domnului de mai sus)

    • Sau, poate altii sunt captivi unor sisteme dogmatice in cadrul carora evanghelicii sunt considerati captivi ai unor paradigme oarecare. Cunoasterea superioara relativ la cunoasterea altora nu presupune si o cunoastere corecta in raport cu realitatea absoluta.

  4. DanutM zice:

    Reblogged this on Persona and commented:
    Unul dintre comentatorii acestei postari a lui Marius Cruvceru, in siajul celei a lui Teofil Stanciu si a lui Dorin Muresan, este, in sfirsit, inaltatoare.
    Imi permit sa nu fiu de acord. Asa cum spuneam intr-un comentariu la aceasta postare, ‘sincer sa fiu, mie mi se pare ca interventia lui Marius este numai aparent mai optimista. In realitate, chiar daca ea largeste – in plan teologic, spatiul de discutie, tocmai aici este, cred eu radacina problemei. Fiind, fara sa-si dea seama, captiv paradigmei iluministe, evanghelicul este, tocmai din pricina acestei captivitati dogmatice incapabil de detenta, fie aceasta culturala, teologica sau general umana.’

  5. 1. Da, corect. Pornim de la Biserică. Și mi se pare important să pornim de la marea ei moștenire îndeobște acceptată.

    2. N-am sesizat ca cineva cu adevărat interesat (și cât de cât conștient de ceea ce face sau e îmboldit să facă) de a scrie/picta să țină la eticheta de evanghelic. Problema este că i se cere adesea să țină. Vorba cuiva: „Bine, dar poezii din astea de spus în biserică de ce nu scrii?” Firește că scriitura e bună sau proastă. Mereu am venit pe Cuvinte la Schimb cu ideea că omul creștin autentic va lăsa să iasă din el o producție creștină autentică. Problema era mereu că ne loveam de necesitatea ca această autenticitate să nu fie prea… riscantă. Înțeleg precauția, dar atunci totul se preface într-o maimuțăreală. Mimăm cu foarte puțin succes ceea ce am vrea să devenim. E cazul multor „cântări” care folosesc cuvinte extrem de mari, cât să trăiești o viață dintr-o sintagmă, cu o nonșalanță vecină cu pângărirea lucrurilor sfinte. O fi și naivitate la mijloc, nu zic. Nu acuz. Dar poverile astea se insinuează adânc în suflet și în conștiință.

    3. Da, în România ține argumentul demografic. În afară, mai greu. Sunt câțiva care scriu bine, sunt autori pe care-i citesc cu plăcere, dar au toți un fel de blocaj. Se poate ca astea să le fie limitele, dar parcă, citind ce cărți ne vin de pe la ei, atmosfera e destul de comparabilă. Se respiră la fel de greu și pe la ei. Aș mai fi putut invoca niște nume mai mici, grație lui Virgil Nemoianu. Dar tot săracă e „producția”. O fi din cauză că unii se tem să nu se contamineze de „valorile lumii”, iar alții sunt obsedați de „relevanță”? Nu știu. Știu doar că o bună parte a literaturii ce ne intră prin editurile evanghelice e maculatură. O spun ca unul care contribuie cum poate ca această maculatură să fie măcar mai lizibilă, dacă nu și ceva mai de calitate. Sunt și câteva excepții, dar musai căutate cu multă bunăvoință. De la stilul scriiturii, până la conținutul de idei, e mare deșert mare… Când, după muncă, iau o carte bună în mână (fie și întunecatul Kafka), mă luminez la față.

    • Marius David zice:

      draga TEofil,
      1. Da, altfel nu putem gîndi… Cine şi cu ce se ocupă evanghelicii. Au statut ontologic. Nu, dar biserica are.

      2. nu cred în producţii „pentru Biserică”. Cel care face parte din biserică se exprimă. Full Stop. Dcă este autentic creştin şi izvorul este dulce, va da apă dulce, dacă izvorul este sărat, va da apă sărată. Aşa cum spui, omul face literatura şi, dacă omul este curat, ce va ieşi din el curat va fi.
      Uite, mie mi se pare că Lata, Cătălin Lata nu face acest compromis. Se exprimă natural, fără complexe, ca un copil şi, din cîte mi se pare mie, face şi versuri şi muzică de calitate. Îl înţepi şi iese. Nu văd niciun fel de maimuţăreală la el, dar se vede cenzura autoimpusă a celui care iubeşte Biserica, îşi iubeşte Domnul şi îşi iubeşte fraţii pentru a nu-i sminti. Chapeau! Nici nu-l văd tot timpul scărpinîndu-se în nas să iasă sînge cu frustrarea că nu poate că nu iese că s-ar exprima el mai artistic da nu poate de proşti.

      3. Cei care publică literatură de bună calitate nu prea se vizitează cu editurile evanghelice. De ce? Aici este nevoie de un alt articol. Mă tem că majoritatea acestor edituri au făcut deja compromisul de a publica atîta maculatură încît nu-ţi mai dă mîna să te alături pe acelaşi site la vînzare …

  6. Doru Radu zice:

    Sunt de-acord cu tonul tau. Nici mie nu-mi place obiceiul din ulima vreme al evanghelicilor, de-as pune tarian in cap pt orice motiv. Am toata simpatia pt Teofil Stanciu si nu voi sa polemizez cu el. Dar nu-s de-acord cu tine cind incluzi la productie proasta filmul Viata lui Iisus dupa Luca. De ce? In primul rind pt ca nu exista film bun cu viata lui Iisus!!! Arata-mi un actor care-L poate juca bine pe Iisus. Nu poate decit sa fie prost un film ce vrea sa reproduca cea ma mare Viata si Personaj. E-o idee moarta din start.

    • Paul Pantea zice:

      Nu cred ca nu exista film bun cu Isus – vezi Zeffirelli. Rolul unui film artistic adevarat nu e de a reproduce realitatea. Ala se numeste documentar. Evident ca nimeni nu va putea sa arate pe ecran cum arata Isus in realitate, din diverse motive. Dar asta se aplica la oricare alta persoana „inviata” pe ecran.

      Din start, ca cineast, daca vrei sa fii cat mai fidel realitatii de dragul de a fi fidel, ai ratat. Nu spun ca ai nevoie de efecte speciale sau de minciuni in scenariu ca filmul sa fie film. Ci e vorba de acea viziune artistica, pe care nu multi o au. Cred ca aici a ratat, oarecum, Patimile lui Hristos. A incercat prea tare sa fie visceral de dragul de a fi visceral si a soca, desi inteleg ca asta ii era scopul – sa ne arate brutalitatea suferintei lui Isus.

      Si totusi, cu cat incerci sa arati mai mult, parca arati mai putin. Cadrele cu sange si tipete nu mai lasa loc cadrelor cu idei. Filmul bun trebuie, dupa parerea mea, sa fie, dupa parerea mea, implicit. Niciodata explicit. Vezi cum intunecimea lui Kafka, de care spune Teo, e doar una sugerata si, in opinia mea, mult mai intunecoasa, in consecinta.

      • Doru Radu zice:

        Paul Pantea:
        @”Nu cred ca nu exista film bun cu Isus – vezi Zeffirelli. Rolul unui film artistic adevarat nu e de a reproduce realitatea. Ala se numeste documentar. Evident ca nimeni nu va putea sa arate pe ecran cum arata Isus in realitate, din diverse motive.”
        De acord ca e vorba de arta vs. documentar. Nu sunt insa de-acord ca asta se aplica la orice personaj asa cum sa aplica la personajul iisus.
        De ex: Cine ar putea sa ne spuna cu ce ton a spus Iisus: „pacatele iti sunt iertate”, sau cum a strigat „Lazare, iesi afara”, dar sfisierea din „Dumnezeul, Dumnezeul meu de ce M-a parasit?”. Chestia asta imi aduce aminte de vechea povese cu pastorul si actorul sau cu actorul britanic ce ar fi dat o avere sa poata spune macar un „nu” ca si Whitefield.
        Ma bucur ca l-ati dat exemplu pe Zefirelli pt ca emotia artistica pe care mi-a trezit-o a fost o imensa dezmagire in felul in care a prezentat invierea. Au trecut multi ani; mi-am mai aprins paie in cap pe un blog pt asta. O fac din nou. Ma intreb dac el credea in dumnezeirea lui Iisus. Ce inseamna un film bun cu Iisus? Ba daca nu m-a lasat memoria de tot, si minunile le naturalizeaza. Ma indoiesc ca le credea! E dreptul lui sa prezitne cum crede el… dar asta nu este un film bun. M-a impresionat, era comunism; l-am vazut in privat, etc. In acelasi timp insa am vazut o alta ecranizare tot cu actori celebri. Era mai „protestanta” si era mai scurt. Poate n-a fost atit de reusit artistic ca a lui Z., dar invierea „te dadea gata”. Folclorul pe care-l auzisem noi era ca actorul ce l-ar fi juat pe Iisus ar fi innebunit. Nu stiu daca e adevarat. Dar a-L juca pe Iisus e un pic de „sacrilegiu”. Macar ca fiecare Il jucam cind citim Scriptura cu voce tare. Daca cineva Il poate juca -cit de cit- acela trebuie sa-L cunoasca. Si sa nu mai vorbim de „slava ametitoare” din Ioan 14, Iisus vs. Filip…

      • Marius David zice:

        Da, Zeffirelli, un film de această dată FRUMOS, aşa cum filmul după Luca este UTIL, dar nu BUN. Cum judecăm un film cu Isus? După criteriul estetic? Teologic?

        Despre Mel Gibson m-am exprimat deja. Un film TARE.cam atît,
        Un film BUN cu Isus sînt evangheliile însele. Ne trebuie mai mult. Bun! De ce trebuie să reparăm ce funcţionează deja.
        De ce omorîm imaginaţia cu imagini?

        • Doru Radu zice:

          @”Un film BUN cu Isus sînt evangheliile însele.” Frumos spus; si adevarat.
          ” Cum judecăm un film cu Isus? După criteriul estetic? Teologic?” Iata intebari vitale. Dar de ce numai un fil cum Iisus cum il judecam?
          AM vazut recent un film facut de BBC impreuna cu canadienii cu papa Borgia..ptiu drace. Reusisera afurisitii de producatori, actori…etc sa-l faca un fel de scaraotchi simpatic, asa… un dracusor. A devenit uman. Toate famila lui se iubea si era solidara. Mai omorisera ei in dreapta in stinga, curvisera din plin… dar devenisera simpatici publicului. Era desigur liberalismul ca toti suntem pacatosi sau mincinosi ca nu recunoastem; sa nu judecam prea aspru… Cum ar trebui sa fie arta crestina buna? Tot asa sa cistige simpatie pt Dumnezeu, viata sfinta? Cred ca ar trebui sa izvorasca din cunoasterea noastra de Dumnezeu si din experienta umblarii cu El si, da, sa trezeasca in noi emotii, idei, idealuri nobile dar nu idolatre… ci dragoste fata de Dumnezue si de semeni, de creatia Sa… Este parca in disputa asta o foarte mare preocupare pt forme, arta per se devine mai importanta decit mesajul ei…. este si o omologare a ispitei… e arta, dom’le!

          • Marius David zice:

            draga Doru Radu,
            da, chiar cum judecăm un film cu Isus, estetic este imposibil, teologic? Cum? Exegetic?
            Comparăm cu textele evanghelice, facem exegeză la scenariu comparativ cu cele din text?
            Vezi, tocmai asta este una dintre funcţiile intenţionate sau neintenţionate ale artei, să deformeze, vorba prof. Puiu de la Iaşi.. orice aberaţie de la forma fixă este stil, deci început pentru artă.

    • Marius David zice:

      Doru Radu, da, nu merită să ne punem ţărînă în capt tot timpul pentru că nu facem ceea ce oricuim nu sîntem chemaţi în primul rînd să facem…
      De altă parte … să nu confundăm un film UTIL cu un film BUN.
      S-ar putea ca filmuleţul aclea să fi fost eficient, să fi lucrat la inima unora, a fost UTIL, dar nu BUN, a fost eficient (iată un cuvînt „poetic”), dar nu necesar.

      Tocmai de asta…. poate cineva juca rolul lui Isus. Filmul acela a fost ca măgăriţa lui Balaam. Dacă profetul nu vorbeşte, Dumnezeu face şi un film să facă ce profeţii nu văd şi nu propovăduiesc.

  7. Mihai Sarbu zice:

    Hmmm…
    Nu este, insa, Reforma o miscare iconoclasta prin insasi natura ei? Nu sunt evanghelicii cei mai iconoclasti dintre protestanti? Nu exista, oare, in randul evanghelicilor un accent pus mai degraba pe cuvant decat pe imagine? Nu s-a inlocuit, cumva, preotul, cu predicatorul? Si atunci, din moment ce Reforma, in general, si Reforma radicala in special, a intors spatele atat de vehement imaginatiei, ca facultate a cunoasterii si a transmiterii cunoasterii, de ce ar fi de mirare ca in sanul ei nu se produce „cultura”?
    Daca spargem altarele de marmura sculptata, aruncam in strada statuile si albim peretii pictati de acei criptopagani aserviti batranelului in alb de la Roma, de ce o sa ne miram ca nu apar intre noi genii creatoare, care sa isi foloseasca imaginatia la standarde inalte.
    Prin asta vreau sa spun doar ca mi se pare ca vocatia miscarii evanghelice este alta, si nu cred ca are rost sa avem asteptari nerealiste de la acest mediu. Fratii evanghelici au multe lucruri bune de oferit noua, celorlalti crestini, prin exemplul lor, dar nu in domeniul artei, care este domeniul imaginatiei cultivate. Concetrati-va pe ce aveti bun, va rog. Va fi mai bine si pentru voi si pentru noi.

    • otnielveres zice:

      1. fie-mi cu iertare dacă credeţi că dacă am spus picturi, catedrale sau sculpturi am spus artă.
      rar atît kitsch adunat într-un loc ca în multe catedrale de orice fel or fi. stînd în Padova am vizitat de multe ori Basilica San Antonio şi niciodată nu-mi revin din – da! – criptopăgînismul de acolo şi kitschul artei. reliquariumul cu oscioarele, aparatul dentar sau limba Sfîntului Anton depăşeşte orice imaginaţie.
      mai bine iconoclast şi lipsit de imaginaţie decît aşa ceva.

      2. cred că faceţi o analiză cu toporul. vreţi să spuneţi că protestanţii – iconoclaşti fiind – nu au produs cultură de 500 de ani? hmm.
      ba încă multă. dar, într-adevăr, dacă orizontul culturii înseamnă doar statui şi sculpturi, atunci nu ajungem prea departe.
      vreţi să ne lăudăm care-i mai tare la cultură? atunci scot vreo trei filozofi protestanţi din mînecă, dumneavostră veniţi cu vreo catedrală şi tot aşa.

      3. cunoaşterea este mai largă decît imaginaţia. însă de ce iconoclasmul înseamnă respingerea imaginaţiei? de unde şi pînă unde protestantismul a întors spatele imaginaţiei? cred că aveţi destulă muncă în a justifica aşa ceva.
      pe de altă parte, păreţi să reduceţi imaginaţia la produsul finit al scultpturii, picturii, etc. cam redusă imaginaţie. cred că imaginaţia se canalizează în multe direcţii, nu-i aşa? nu cred că puteţi face o legătură directă între respingerea reprezentărilor de orice fel în biserici şi nivelul slab al literaturii evanghelicilor, de exemplu. Repet, de ce nivelul culturii se măsoară în acceptarea imaginilor în biserici?
      vorbiţi în linii foarte mari, generale şi extrageţi concluziile dorite de unde nu rezultă (iconoclasmul înseamnă întoarcerea spatelui la imaginaţie – trebuie să recunosc nu am auzit prea des asta).

      • otnielveres zice:

        da, şi poate ne explicaţi cum contribuia Biserica catolică la creşterea culturii prin menţinerea indexului pînă în anii 60. cărţile protestante erau încă interzise. asta da lipsă de imaginaţie. vă dau aici un fragment dintr-un text al lui Carl Trueman, dar vă recomand să-l citiţi în întregime (apropo şi de „unitatea” monolitică a BC vs. diversitatea şi pluralismul protestantismului), aşa şi pentru temperarea avîntului iconodul:

        „The Roman Catholic Church knew the danger presented by the easy transmission of, and access to, knowledge which the printing press provided. That is why it was so assiduous in burning books in the sixteenth century and why the Index of Prohibited Books remained in place until the 1960s. I well remember being amazed when reading the autobiography of the analytic philosopher and one-time priest, Sir Anthony Kenny, that he had had to obtain special permission from the Church to read David Hume for his doctoral research in the 1950s. At the start of the twenty-first century, Rome may present herself as the friend of engaged religious intellectuals in North America but she took an embarrassingly long time even to allow her people free access to the most basic books of modern Western thought. Women in Britain had the vote, Elvis (in my humble opinion) had already done his best work and The Beatles and The Rolling Stones were starting to churn out hits before Roman Catholics were free to read David Hume without specific permission from the Church”.

        tot articolul poate fi citit aici:

        http://www.reformation21.org/articles/pay-no-attention-to-that-man-behind-the-curtain-roman-catholic-history-and-the-e.php

      • Marius David zice:

        draga Otniel,
        1. să mă ierte prietenii catolici, dar n-am putut să nu fiu de acord cu punctul 1.
        2. susţin.
        3. iconoclasmul înseamnă tocmai întoarcerea spre cultivarea imaginaţiei sănătoase.

      • adrian zice:

        si Ioan Petru Culianu sustinea ca Reforma a ucis imaginatia. Mie mi se pare o afirmatie reductionista. Au existat destui protestanti „cu imaginatie”: pictori (prin Olanda), compozitori (Bach si tot ar fi de ajuns), oameni de stiinta s.a.m.d. Oameni destepti („cu imaginatie”) sunt in toate culturile, numai ca unii stiu/vor sa-i descopere si sa-i promoveze pe cei talentati.
        Cred ca discutia se duce pe o pista falsa. Dupa parerea mea, problema sta in faptul ca in mediul evanghelic nu prea se reuseste (sau nu se vrea!) descoperirea si promovarea celor „cu imaginatie”. Pentru cei mai multi, cultura/stiinta e un moft.
        Nu sunt de acord cu argumentul statistic dat de Marius (rog pe toti bosumflatii anti-MariusCruceru sa consemneze acest dezacord 🙂 ). Cum se impaca statistica cu poporul evreu (apropo: poporul evreu este primul popor din lume care a introdus invatamantul primar obligatoriu, atat pentru baieti, cat si pentru fete, si asta intre 78-69 i.Cr.!!!)?
        Cum se explica miracolul Greciei antice (nu stateau demografic mai bine decat altii)? Pur si simplu, exista medii care favorizeaza, in anumite perioade, promovarea valorilor culturale/stiintifice.
        In ceea ce priveste mediul evanghelic romanesc, nu cred ca e vorba aici de o paradigma iluminista, ci mai curand de lipsa unei paradigme. Simplu spus, nu exista interes la scara larga, probabil pentru ca stiinta temeinica de carte nu este o conditie a mantuirii (stim versetele rascitate: „printre noi nu sunt multi…”, „cunostinta ingamfa…” s.a.).
        Este un mister pentru mine cum, oameni care citesc Biblia de 3 ori pe an, Biblie in care exista Psalmi superbi, Cantarea Cantarilor, Pilde, Eclesiastul nu sunt capabili sa „guste” un vers de calitate. Cum poti sa treci prin cea mai frumoasa si mai profunda Carte fara sa ai parte de o minima achizitie culturala?!
        Slava Domnului ca am descoperit toate acestea destul de tarziu… 🙂

        • otnielveres zice:

          păi da, sau vezi Eros şi magie în Renaştere a lui Culianu.
          mie mi se pare şi că discuţia şi textele de la care au pornit ele suferă de o problemă elementară de definiţie şi generalizare. despre care evanghelici vorbim? sînt şi anglicani evanghelici şi prezbiterieni, calvinişti evanghelici etc. şi apoi despre evanghelicii de unde?
          în ce priveşte evanghelicii români sau din România este adevărat că mare parte din ce se întîmplă în multe biserici este subcultură – muzicală, retorică etc.
          păi cu apologeţi ca Lazăr Gog ce aşteptări să mai ai? sau cu muzică gen 3,2,1 (mai există?), cu

          • adrian zice:

            da, in Eros si magie sustine ideea asta. Unii vorbesc despre protestanti in maniera „m-am plimbat cu barca pe Atlantic”. Pai te poti plimba pe coasta Angliei, prin Cuba, la New York, pe coasta Africii s.a.m.d.

        • Marius David zice:

          da, uite chiar azi discutam cu cei din comitet la biserică acest argument… Israel şi statistica.
          am o singură explicaţie:E POPOR ALES. Altfel nu se poate explica. 🙂

          metoda de educaţie unică?

          asta mă miră şi pe mine.. cum să citeşti Iov şi să nu te îndrăgosteşti de genul dramatic, de teatru?
          cum să citeşti 1 şi 2 Regi sau Cronici şi să nu te pasioneze istoria?

          • adrian zice:

            ales, da’ vezi bine ca au impus educatia sistematica generala si obligatorie inca inainte de era crestina (chestie pe care altii au inceput-o prin secolul XIX). Stiinta de carte a fost intotdeauna importanta la poporul Cartii.
            I-a ales Dumnezeu, dar si ei au stiut sa-i promoveze pe cei cu daruri… alese. Daca nu ma insel, toata comunitatea a pus mana de la mana ca Menuhin sa primeasca un Stradivarius. In Rusia tarista, mamele evreice economiseau fiecare banut pentru ca odraslele lor sa poata avea parte de educatie.
            Poporul ales a apreciat stiinta de carte. Chiar si in diaspora, fiecare comunitate evreiasca isi avea propriul sistem educational (gratuit pentru copii familiilor sarace sau orfani). Aveau legi interne care specificau ca dascalii trebuie sa primeasca salarii bune.
            Si tot asa…
            Uite ca exista si explicatii „laice” pentru miracolul evreiesc. 🙂

            • Marius David zice:

              da, excelente exemple şi acum o mînă de oameni care stau pe teritoriul ecchivalent cu trei judeţe din România ameninţă Iranul şi fac să tremure o lume întreagă, iar Obama le face bezele politicos, Putin strîmbă un zîmbet îngheţat.

        • alin zice:

          Au existat protestanti cu imaginatie, luterani ,anglicani, dar nici decum penticostali sau baptisti.

          • adrian zice:

            pai baptistii sunt protestanti.
            Faraday a facut parte dintr-o grupare protestanta neanglicana foarte apropiata doctrinar de ceea ce cred baptistii de azi. Predica in adunarea din care facea parte (se pare ca era destul de „fundamentalist” – daca nu ma insel a trecut si printr-o excomunicare temporara) si asta nu l-a impedicat sa fie unul dintre marii savanti ai lumii.
            Puritanii unde ii includem, ca nici ei nu erau anglicani/luterani (=protestanti pe linia Reformei magisteriale)?
            Ce ziceti de puritana Henrietta Swan Levitt, o persoana foarte religoasa care, desi nu lipsea de la biserica si de la studiile biblice, desi se ruga si canta imnuri religioase puritane, cu toate acestea a fost capabila, pentru prima data in istoria stiintei, sa masoare distanta dintre Pamant si galaxiile indepartate?! E drept, a fost destul de desteapta incat sa nu ia in seama explicatiile „stiintifico-bilbice” ale unor predicatori cu cunostinte stiintifice la nivelul secolului al X-lea.
            Imi vin acum in minte cativa baptisti „lipsiti de imaginatie”: Ray Bradbury (celebru scriitor de literaura science fiction), Thomas Newcommen (un inventator genial) sau Drebbel (un anabaptist din secolul XVI, un adevarat geniu al ingineriei, atat de „lipsit de imaginatie” incat a construit un microscop, o masina de slefuit lentile, un termostat pe care l-a folosit la un incubator, o pompa, a proiectat un submarin s.a.). Probabil o sa spuneti, ca multi altii, ca nu ati auzit de cei enumerati mai sus. Atunci poate macar de „lipsitii de imaginatie” Bill Haley, Johhny Cash, Kevin Costner, Bette Davis, Martin Luther King Jr. si Jimmy Carter ati auzit (asta e, cantaretii, actorii si politicienii sunt mai usor de tinut minte 🙂 ).
            Darul imaginatiei sclipitoare bate incotro vrea si rodeste peste tot in lume asta, chiar daca noi nu-i vedem intotdeauna roadele.
            Spun asta nu ca sa iau apararea baptistilor, exemple de acelasi gen s-ar putea da si din alte medii religioase.

    • Marius David zice:

      cred că v-a răspuns domnul Otniel Vereş,
      tind să fiu de acord

  8. huh, ce subiect pîrjolitor pentru fulgii de puf ai bisericii culturnice* ! ( culturnică într-un anumit sens – al nepromovării formulelor culturale)
    …………………
    culturnică* = incompetentă în domeniul culturii.

  9. Pingback: De ce nu pot ca şi evanghelic să scriu literatură de calitate? « Frică şi cutremur

    • Marius David zice:

      draga Dyo, se scrie şi altceva….
      dă-mi voie cu toată modestia să mă dau exemplu 🙂
      1. nu fac blogging, deşi unii spun că aş avea blog (bloguri). Simple zvonuri.
      2. nu se scrie doar literatură de sertar.
      cu puţină îndrăzneală am scos deja trei cărţi care, spre marea mea surprindere s-au epuizat. Se găsesc la liber pe net. You are my guest!
      Acum serios

      Se scrie literatură ştiinţifică şi încă foarte serios. Exemple? Corneliu Simuţ, Adonis Vidu şi aş putea continua …
      Se scrie şi poezie de mare calitate, da, nu de spus în biserică,
      dar a reduce la blogging şi la sertar… mi se pare că eşti mult mult mult, nepermi de mult pesimist.

  10. Pingback: Evanghelicii și creativitatea (sau lipsa ei) « Clujul Evanghelic

  11. Sînt foarte greu de folosit cu abilitate termenii potriviţi atunci cînd vine vorba de cultură, de domeniul vast al culturii. E greu de explicat şi de definit cultura însăşi. Simt că nu o pot face.
    Cultura poate fi confundată cu profesionalismul, pe care, ce-i drept, îl presupune, dar nu se identifică în tot cu acesta.
    Cultura are, dacă pot spune aşa, un fel de specificitate a „domeniului său de reglementare”, bazată pe un anumit tip de EDUCAŢIE cu-al ei sistem de valori, şi cultura este un epifenomen al diferitelor tipuri de spiritualitate; ea urmează tipul de spiritualitate ce caracterizează educaţia, valorile spirituale ale unei comunităţi.

    Apoi, cultura ţine de promovarea unor domenii spirituale, cu formele lor stilistice şi artistice consacrate în timp, iar NU neapărat de INCAPACITĂŢI sau CAPACITĂŢI particulare, ale individului.
    Pe de o parte, trebuie făcută distincţia între capacitate şi concepţie /sau concept cultural, dar, pe de altă parte, trebuie făcută şi distincţia între lucrul bine făcut (sau foarte bine făcut) şi actul cultural.

    Oare :
    -poate fi realizată o lucrare la un nivel înalt de profesionalism, egal cu nivelul unui act considerat de obştea largă drept cultural, dar acel lucru bine făcut să nu dispună şi de proprietatea culturală ?
    -Ce-i trebuie adăugat în plus lucrului bine făcut ca să fie şi cultural ? un alt nivel de judecată de valoare mult mai înaltă, care iese din cadrul fenomenelor elementare de gîndire cuprinse de minţile comune, dominate poate de viaţa organică, banală ?
    -Cumva, cultura e podoabă, iar lucrul bine făcut nu are această calitate oferită de impresiunea* stilistică, ci doar pe aceea a utilităţii lui pure şi simple ?
    [-impresiune* – în sens de imprimat, întipărit, dar şi de impresionare.]
    -Ce determină lucrul bine făcut şi ce anume l-ar putea aduce în sfera actului cultural ?
    Dacă, cumva, am reuşit să formulez aceste întrebări, simt, însă, că nu ştiu să şi răspund la ele.

    Central, biserica e constituită pe principiul simplu al utilităţii duhovniceşti, în contrast cu orice forme culturale considerate a fii inutile. Nu se consideră că o gîndire superioară generează o spiritualitate sau duhovnicie mai aleasă şi mai înaltă, şi probabil că aşa este. Aşadar, întrebarea „evanghelică” este : cu ce ar ajuta-o pe biserică formele superioare ale cunoaşterii bazate pe ipotezele de gîndire superioară, pe opulenţa expresiei şi a raţiunii dacă tot a prins esenţialul, iar restul şi-aşa nu contează ?
    Şi atunci, chestiunea culturală în mediul bisericesc evanghelic ţine mai degrabă de apetitul individual, iar nu de cadrul propice dezvoltării acestui gust cultural, pe care oricum biserica nu-l promovează.

    Dacă sensurile culturale ale lumii(cultura lumii) se leagă de diversele realizări de stil, de operele cu înaltă expresie artistică, de confesiuni religioase fondate pe înalte raţiuni, aglomerate toate într-un fel de organism cultural unitar al lumii, etc., după modelele anumitor epoci din trecut, atunci, în esenţă, culturalismul lumii nu reprezintă tocmai apanajul forte al Împărăţiei.
    Paradigmele culturale ale bisericii şi ale lumii sînt contrastante, chiar se exclud.
    Cum să construieşti în mediul evanghelic, de exemplu, o catedrală ( ca pe un act de mare expresie artistică şi culturală) atîta timp cît paradigma spirituală evanghelică (în sens de ştiinţă teologică reală) o percepe împreună cu-ale ei forme cultural-artistice ca pe nişte „fungi aşezaţi pe chipul lui Dumnezeu”, ca pe o operă moartă care, în realitate, Îi ascunde faţa lui Dumnezeu sub puternicele şi înaltele ei forme de expresie artistică ?
    Într-adevăr, expresia adînceşte impresia, dar expresia puternică, prin impresiunea stilistică, artistică, poate şi dejuca cunoaşterea realităţii.

    Cred că există înţelegerea aceea implicită cum că voluptatea firii generează stilul, diversitatea stilistică şi formele artistice, iar „des-frîul” simţurilor şi chiar al raţiunii umane este tocmai cauza generatoare a culturilor cele mai mari şi diverse ale spiritualităţii umane.
    Biserica nu-i voluptoasă în mijloacele de expresivitate artistică potrivit cu cel mai natural spirit uman.
    Şi, evident, biserica devine reticentă în dezlegarea, în trăirea liberă a simţurilor chiar şi în actul creator, pe care-l temperează şi-l degrevează de voluptăţile minţii libere şi-l duce DIN sfera apropierii de formele lumeşti ÎN sfera profesiunii „închise” în spiritualitatea şi raţionalitatea Împărăţiei, acolo unde individul cu firea lui foarte voluptoasă „moare cîte un pic” împreună cu stilistica diversă şi cu tot cu expresivităţile ei emoţionale ! aşa încît, într-un anume sens, biserica apare mai degrabă profesională decît culturală.

    Dacă biserica e culturnică, incompetentă material (adică, fără chemare după materia culturii, fiindcă nu-i obligată la aceasta) în domeniul cunoaşterii şi, mai ales, al promovării culturii cosmopolite a lumii, atunci înseamnă că, implicit, Domnul bisericii este acultural în ce priveşte aceste diversităţi ale spiritului uman, adică este situat în afara culturii omeneşti şi nu-I deloc un Tip cosmopolit aflat în stare activă printre lumea diverselor formularităţi culturale.
    E adevărat că prin formele culturale ale voluptăţii s-a creat multă civilizaţie cu reflexe din creştinism, şi care a generat o cuminţenie şi un progres de care n-au avut parte alte popoare, dar e vorba de o civilizaţie alternativă( cu o cuminţenie a ei alternativă) doar cu reflecţii creştine, una aflată pe-acolo, pe lîngă Dumnezeu, iar nicidecum o civilizaţie sau cultură care să-L aibe înlăuntrul ei pe Dumnezeu.

    Cultura lumii, emanată din puterile şi capacităţile fireşti ale oamenilor ( oricît de mari ar fi fost acestea) nu L-a ajutat pe Dumnezeu în descoperirea şi cunoaşterea Sa, ci realităţile cele mai adînci şi reformiste ale credinţei au provenit tocmai din darea de pămînt cu civilizaţiile „creştine” pe care au ştiut oamenii să le creeze „cu stil” şi să le păstreze cu atîta rigoare culturală.
    În concepţia evanghelică, dacă a existat vreun rău în lumea asta, vreun mijloc foarte funcţional de diversiune spirituală, atunci acel mecanism eficace a constat exact în largile şi slobodele culturi ale umanităţii.

    Mă tem că lucrurile considerate de obştea largă a fi „de factură culturală” şi, în special, cele cu motive religioase (v. catedrale uriaşe, pictură, iconografie, muzică etc.) nu sînt altceva decît injoncţiuni făcute la mare intensitate asupra constituţiei lui Dumnezeu, surprind doar incidental Spiritul urmărit, dar voluptatea formulei cultural-artistice, în sine, nu luminează / nu relevează Duhul, ci-L deplasează şi-L ascunde într-o altă zonă, a varietăţii libere, a trăirii voluptoase foarte fecunde, cunoscută şi apropiată firii ; altfel spus, Duhul este ascuns de voluptate.
    Duhul lui Dumnezeu nu-Şi produce efectele şi nu se brodează pe canavaua* largă a culturii, oricît de logice, diverse, organizate, profesioniste şi solide ar fi categoriile culturale cu care se operează.
    [-canava* = pînză foarte rară şi tare, folosită la broderie şi tapiserie.]
    O lucrare bună poate să nu rupă gura tîrgului cultural al lumii dacă nu-i voluptoasă în raţiune şi expresie, dacă nu are puternice reflexe ale capacităţilor umane dezlănţuite, necenzurate de anumite forme convenţionale, dar ea poate rupe gura tîrgului profesionist.

    Biserica lui Cristos cenzurează cultura lumii, ideea de cultură, de opulenţă a expresiei artistice, şi are o detentă, dar reacţionistă în raport de formele superioare ale culturii, şi nu cred că poate promova în mod necenzurat/ nelimitat formele culturale în sens larg, acceptate de generalitatea oamenilor.

    • Esența culturii e… sinceritatea, cu rangul de concept. Talentul se pliază pe asta. De aceea are Teofil dreptate în ceea ce spune.

      • Marius David zice:

        Oare? Esenţa culturii e sinceritatea? Hmmm! Lasă-mă să mă gîndesc, ar pare-mi-se că, gîndind mai mult, tind să nu fiu de acord.
        Ce-i cultura?
        Ce-i esenţa acesteia? Există şi ceva care nu este esenţial în ceea ce numeşti cultură?
        Rangul de concept? Ce spui de un happening?

      • gabo zice:

        Era un citat – „Man is eminently a storyteller.” Mă gândesc că asta ar fi esenţa culturii. Şi o minciună poate să spună o poveste bună. Sau minţind poţi transmite un adevăr.

  12. moisi zice:

    Suntem provocati sa fim relevanti in cultura. De aici varietatile si conflictele vestimentare, muzicale, etc. Adaptarea madularelor Bisericii la cultura actuala este o plagiere ieftina. Nu putem fi nici ca ei nici cum trebuie sa fim, suferind o criza de identitate. Cred ca Biserica are o identitate proprie, o cultura proprie, nespus de valoroasa. Aceasta cultura trebuie apreciata si pastrata cu riscul de a parea invechita, chiar daca nu influenteaza cultura contemporana. Sa nu uitam ca pana nu de mult Biserica influenta arta, spiritualitatea inspira artistul. Intr-o carte despre viata lui Friedemann Bach, primul nascut al marelui compozitor Bach, scria despre Sebastian ca era inspirat numai si numai de Divinitate si compunea numai si numai pentru El.
    Orice sunet si orice mod de exprimare artistic trebuie sa laude pe Dumnezeu. Orice lucrare artistica trebuie inchinata Lui. Fie inspirati de creatia Artistului, fie din suferinta proprie, fie din lucrarile altora noi trebuie sa ne indreptam talentul si priceperea spre a arata Maretia Creatorului.
    Vom cauta dar sa-L plagiem pe Scriitorul, Compozitorul, Poetul,Sculptorul, Pictorul, Arhitectul, Ganditorul Suprem, sau vom continua sa ne vindem sufletul spre a copia arta pervertita de Sfasietorul?

  13. marinelblaj zice:

    Am urmărit la vremea respectivă discuţia aceasta. Mă tem că se caută răspunsurile în zone mult prea profunde..
    „Creatorul, dacă Dumnezeu i-a dat talent, cîntă oricum, compune oricum, scrie oricum, poeteşte oricum…” spuneţi, frate Cruceru. Atât doar că o face în… sertare încuiate, vorba fratelui Mureşan. De ce? Fiindcă asta e „cererea pieţei” şi, din păcate, autorii noştri se tem (de ce oare?) de piaţă (un posibil răspuns la propria întrebare este că au sentimentul că trebuie să se limiteze la un „areal” din care fac parte). Iar acest „areal” este el însuşi limitat cultural (din păcate) şi incapabil să se abţină de la a încadra (judeca) teologic arta.
    Evident, scriu aceste rânduri în baza experienţelor personale. Aş pune o întrebare (iertată-mi fie subiectivitatea): unde s-ar încadra piesele „Cetatea de piatră”, „Un zbor”, „Noaptea”, chiar aşa, irelevante la un nivel înalt cultural? (bănuiesc că vă mai amintiţi la ce mă refer)
    E tragic, dar esenţa răspunsului la complexele culturale ale evanghelicilor cred că se află în chiar reducţionismul din spatele ultimului comentariu, semnat Moisi…
    Trist, căci avem impresia că totul este măsurabil, inclusiv actul creator,,,

    • Marius David zice:

      draga Marinel Blaj, știi foarte bine unde am încadrat piesele voastre atît de rare pentru mediul nostru evanghelic. Știi bine care au fost comentariile și aprecierile mele. Din păcate .. piața, cum îi spui, refuză educația. Dar încercăm!

      • marinelblaj zice:

        Frate Marius, evident că îmi amintesc comentariile şi aprecierile. Întrebarea era oarecum retorică, având în gând ideea aceasta cu strădania unora de a oferi şi altceva decât „scheme culturale neoprotestante”. Din păcate aveţi în mare parte dreptate; există un refuz constant pentru o deschidere a orizontului. Îmi amintesc, cu amuzament” replica unui frate la o discuţie despre muzică, într-o adunare frăţească: „Tu să taci, că azi mâine o să şi dansezi acolo în faţă!” 😀 E drept, n-am reuşit încă (ar fi culmea să-mi şi treacă prin cap aşa ceva 🙂 ), dar se pare că aceasta e frica de bază, respectiv faptul că „deschiderea zăgazurilor” riscă să ducă la… potop! Şi-atunci, nu mai bine stăm cuminţi în spatele betoanelor barajului de la lacul de acumulare? Până seacă lacul… 😦

  14. Problema principala a teoreticienilor si ultradespicatorilor firelor de praf in particule extrem de fine, a filosofilor si slefuitorilor in cuvinte este ca asemenea preotului si levitului din pilda samariteanului,cand vad un om „cazut intre talhari”,au premisele necesare pentru a trece mai departe fara a fi remarcat macar situatia persoanei respective, urmarind,probabil cu indaratnicie o idee nastrusnica ce se cere finalizata si care ar face deliciul amatorilor de excentricitati de exprimare(ma abtin sa imi vars tot naduful),sau in cel mai bun caz sa doreasca,dar sa nu stie cum ar putea-o ajuta…altfel spus,motivul pentru care oamenii parasesc biserica nu este nici cultura exagerata,nici lipsa ei,ci lipsa de unitate,de iubire, de jertfire,cu sutele de aspecte practice de fiecare zi,in familie si in comunitatea din ce in ce mai larga in care traiesc tonul il dau cei care iau cuvantul, sau au un cuvant de spus, in interiorul bisericii…din pacate avem multi astfel de filosofi la amvoane,atat de prinsi in sclipirea propriilor idei,incat nu mai ajung sa treaca de la teorie la practica,nici macar in expunerea lor,daramite in timpul saptamanii…ma intreb cum a reusit INVATATORUL sa extraga din atotstiinta Lui ceea ce e datator de viata atat pentru invatat,cat si pentru omul cel mai simplu!?In plus a trait ceea ce a propovaduit… Si,de ce intelectualii nostri nu reusesc sa coboare la practica si ii simti atat de deconectati de problemele reale ale celor din jur?Poate aveti un raspuns bazat pe realitatea din teren…

    • Marius David zice:

      Stimata Floare de colț, vă mulțumesc pentru contribuția dumneavoastră. Este importantă. Aveți talent la scris. Este darul lui Dumnezeu. V-aș sfătui să lăsați spațiu după virgulă sau punct.
      Ați vorbit de teren. Din fericire și din păcate am petrecut destul de mult timp în ceea ce numiți dvs. teren. Cred că mă confundați atunci cînd insinuați în dreptul meu cuvinte de genul INTELECTUALII, FILOZOFII, nu sînt nici una nici alta. Am petrecut 20 de ani în pastorala bisericii și continui să mă implic în ceea ce dvs. numiți … teren. Dacă doriți, vă pot da detalii. Cu respect.

  15. mecaNICK zice:

    Stimate pastor , despre fiul risipitor se spune ca a plecat intr-o tara …indepartata . In general tinerii cand pleaca ,stiu unde se duc …la un film , la o intalnire etc . Poate ca a plecat intr-o tara buna …a auzit de o facultate buna si si-a dorit cu orice pret sa o faca . Colegii si colegele [ de facultate ] i-au cheltuit toata averea …..Ideea este ca in general asociem acest mod pacatos de viata cu o anumita categorie sociala …cu cei de jos si nescolati … asta in timp ce lumea asa-zis ‘ buna ‘ este plina de desfrau si destrabalare . Comparatia este valabila si in celelalte domenii , chiar si in modul in care gandesc unii [ intelectuali ] …in biserica . Mai bine simpli si smeriti….

    • Marius David zice:

      Nu, nu sînt de acord cu această lozincă cu simpli și smeriți. Smeriți, da, nu sîntem simpli! Deloc! Nici nu-mi doresc să fiu simplu în sensul acela la care se referă cîntecul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.