Puţine lucruri „zgîrie” mai mult auzul unei mari părţi din protestantismul occidental contemporan decît apelul la raţiune şi logică în fundamentarea discursului teologic. Acum, caracterul esenţial raţional, „logocentric” al culturii occidentale ţine deja de domeniul cunoştinţelor comune. La fel de acceptată este criza acestei orientari fundamentale a culturii vestice în care, după cum arăta filozoful german Herbert Schnädelbach, cuvîntul „raţionalism” a devenit aproape un cuvînt de ocară, raţiunea este considerată solidară cu ideologia, iar întreaga cultură occidentală se vede acuzată de imperialism.

La acest punct se impune o observaţie: cultura în care trăim demonstrează într-o anumită măsură o atitudine schizoidă cu privire la problema raţiunii şi a raţionalităţii. Se afirmă că trăim într-o epocă post-metafizică, post-logocentrică în care înseşi cuvintele „raţiune”, „raţionalitate” tind să provoace suspiciune sau atitudini de îndoială. Ideea de raţiune „obiectivă”, permeînd şi structurînd lumea în care trăim, pare depăşită şi tributară unei viziuni metafizice antice sau medievale. În ciuda acestui fapt, omul contemporan rămîne în continuare circumscris căutării certitudinii şi a unei explicaţii raţionale a lumii, fapt dovedit de încrederea aproape nemărginită depozitată în explicaţiile ştiinţifice cu privire la originea universului, apariţia fiinţei umane etc. În cele din urmă, ştiinţa pretinde a oferi o explicaţie raţională a lumii, astfel că problema raţiunii, chiar dacă se reconfigurează în termeni diferiţi, rămîne deschisă.

citeşte mai departe prima parte AICI

 Primul lucru pe care-l găsesc sensibil pentru a ridica obiecţii este însăşi opoziţia creată: raţiune – revelaţie. Acum, nu trebuie să stăpînim la perfecţie logica pentru a realiza că există ceva nu tocmai în regulă cu această relaţie de opoziţie. Formularea ei se face vinovată de o eroare categorială, dacă dorim, deoarece raţiunea nu se poate opune, strict vorbind, revelaţiei. Raţiunea se opune ne-raţiunii sau iraţionalităţii, iar revelaţia se opune ne-revelaţiei. Acest fapt îmi aduce aminte de una dintre afirmaţiile celebrului fizician Stephen Hawking care – lucru de mirare venind de la o astfel de sursă – vorbind despre necesitatea renunţării la religie îşi fundamenta opinia pe faptul că religia se bazează pe autoritate, pe cînd ştiinţa se bazează pe raţiune. Se poate intui cîtă satisfacţie a produs această afirmaţie ateilor convinşi şi fundamentalişti. Păi dacă vine de la Hawking trebuie să fie adevărat nu? Nu, domnule Hawking, raţiunea nu se opune autorităţii. Autoritatea se opune lipsei de autoritate.

Nu este locul să intrăm în alte chestiuni cum ar fi, de exemplu, opoziţia dintre natură şi har, structurantă pentru teologia catolică. Trebuie subliniat însă că o separare netă între raţiune şi revelaţie presupune o viziune străină de Scriptură, conform căreia întreaga existenţă umană vine în contact direct cu revelaţia lui Dumnezeu (fie generală, fie specială), astfel încît raţiunea nu este niciodată ruptă de realitatea revelaţiei, nu reprezintă un domeniu autoexistent şi autosuficient. Raţiunea stă întotdeauna într-o anumită relaţie cu revelaţia, ceea ce presupune o viziune unitară şi echilibrată a celor două, într-un univers care descoperă şi manifestă gloria lui Dumnezeu.

citeşte mai departe a doua parte AICI