Pe doamna dr. Carmen Pantiş o cunosc personal. Întîlnirea profesionalismului cu o smerenie aproape „agresivă” sînt o rară întîlnire. În viaţa dînsei se întîmplă acesta. Am participat la un seminar organizat de dînsa referitor la transplantul de organe, seminar în care se dezbătea problema din punct de vedere religios, apoi ne-am întîlnit la alte conferinţă legată de tema morţii în general, a morţii cerebrale, în special.
De fiecare dată bine pregătită, gata să răspundă la întrebările cele mai dificile, plină de istorii şi cazuri. Iată un material despre activitatea dînsei. Merită să cunoaştem şi să dezbatem şi astfel de lucruri.
Ce înseamnă să fii coordonator de transplant în România? Cum vorbești unor părinți îndurerați despre prelevarea de organe, tu, medic, cu gândul la pacienții de pe lista de așteptare pe care i-ai putea salva?! Ce înseamnă să desțelenești, să mergi pe un drum nou, să te lupți pentru credința ta deopotrivă cu mentalități și cu lipsuri materiale? Răspunsurile, în mărturia emoționantă a d-nei dr. Carmen Pantiș, medic anestezist, coordonator de transplant la Spitalul Județean din Oradea.
Cum a început totul? Care au fost primele contacte ale dvs. cu problematica transplantului?
Am terminat liceul în Oradea, în 1982, și diriginta mea, profesoară de biologie, d-na Mihălceanu, ne-a imprimat pasiunea pentru medicină. Medicina implica „tăria de caracter de a face față oricărei situații”. Concurența era dură, 12 pe loc. Imaginea medicului era atunci bine cotată, iar a fi student la medicină însemna foarte mult. Am trecut apoi prin toate etapele care duc la maturizarea profesională – stagiatura, medic de familie la țară… Am fost angajată din ‘94 la centrul SMURD înființat la Oradea, al 2-lea după cel din Tg. Mureș, de dr. Raed Arafat. Am obținut astfel competența în medicina de urgență și am înțeles cât de mult contează fiecare secundă.
În 1999 am început specialitatea de ATI și am lucrat cu dr. Cristina Leși până în 2008. Șansa mea a fost legată de această colaborare, deoarece d-na dr. Leși fusese delegată de șeful secţiei, prof. Ladislau Szegedi, în 2005, să se ocupe în Clinica ATI a Spitalul Județean de Urgență Oradea de identificarea și menținerea în condiții fiziologice a potențialilor donatori, pacienți în moarte cerebrală. Era fascinant, era ceva cu totul aparte!
Citeşte mai departe AICI
Marius Cruceru 
Am cunoscut intro calatorie cu trenul o doamna doctor care vorbea cu mare smerenie de meseria ei; era specialista in cardiologie.
Avea probleme de constiinta : pina unde are ea voie sa intervina in prelungirea vietii unui om,
de unde ar putea stii care este voia lui Dumnezeu cu privire la viata acelui om?
Era preocupata si nemultumita nestiind daca face ceea ce trebuie lungind cu orice pret
viata.
pînă unde vrea Dumnezeu, pînă acolo.
Spuneţi-i să nu e mai frămînte. Medicii nu-s zei. Locul este ocupat deja
Eu sunt foarte pro-donarii de organe. Stiu ca asta este poate ceva greu de acceptat pt familie si asta in insemna sa mor intrun accident sau ceva, dar realmente cred ca nu merita sa irosim un rinichi sau ficat sau alt organ sanatos cand sunt oameni carora le-ar putea oferi sansa la un viitor, pe care eu nu il mai am oricum.
Din punct de vedere religios, cred ca daca voia lui Dumnezeu este sa traiesti vei primi un organ care sa fie acceptat in trup. Si daca El alege sa mor in vreun fel ca acesta inseamna ca as mia fost randuit.
Pentru mine nu exista alta varianta, ceea ce ne este dat sa traim sa purtam le vom avea indiferent de alegerile noastre(de cum mancam, cum ne imbracam, cum ne traim viata etc,(desigur asta nu inseamna ca ai voie sa traiesti in rebeliune) ).
welcome in the club!
Eu am avut intotdeauna o problema : stiu ca cineva aflat in moarte cerebrala este mai mult „dincolo” decat „aici” dar totusi inca traieste (desi nu stiu daca cuvantul „traieste” este tocmai potrivit),problema este urmatoarea : cine decide cand ai ajuns la capat de drum in astfel de cazuri?
Mie una mi s-ar parea destul de ingrata meseria asta mai ales cand ar trebui sa iau astfel de decizii. Cred ca de aia nu toti suntem medici nu-i asa?!?
nu medicul ia decizia, ci familia.
am niste prieteni evrei si la ei toti din familie au carnet de donator de organe in caz de ceva. la ei e ceva f normal acest lucru.
si am mai vazut un reportaj la romania te iubesc despre acest subiect. cel mai bine din europa la acest capitol sta spania, unde au un adevarat sistem de prelevare de organe f bine pus la punct. zicea, daca bine retin, ca 80% din cei care mor in accidente sau mai stiu eu ce, sunt donatori.
Pai clar ca familia decide, nu ai citit articolul? Totul sta in consimtamantul familiei. Daca sar preleva organele fara acordul familiei spitalul poate avea prbleme f mari, chiar sa isi piarda dreptul de a efectua transplante,
Intrebarea „cine decide” era pur si simplu retorica.Binenteles ca familia ia decizia finala,ce ma intrebam eu e cu totul altceva.Cine imi da dreptul mie sa decid in locul altcuiva daca a venit momentul sau nu?!? S-ar putea sa fie o gandire subiectiva mai ales tinand cont de faptul ca trebuie sa decizi in cazul cuiva din familie,dar mie una mi-ar fi imposibil sa iau o astfel de decizie.
draga Alina, se face o declaraţie din timpul vieţii. Eu am dat-o verbal deocamdata doamnei doctor. Stie ce are de făcut dacă vin după un accident la urgenţe şi sînt în moarte cerebrală, trebuie să ia tot ce-i bun din mine şi să dea cui are nevoie.
Fiecare ar trebui sa fie indreptatit sa ia decizia donarii sau nu de organe cit inca mai e in viata si in deplinatatea facultatilor mintale. In multe tari, pe carnetul de conducere este trecuta optiunea posesorului si exista si posibilitatea exprimarii testamentare a vointei individului.
Poate citirea articolului urmator (publicat in wall street journal)ar mai ridica unele semne de intrebare in privinta multor componente morale ale multitudinii de implicatii legate de donarea de organe. Nu este dezbatut aspectul crestin al problemei.
.What You Lose When You Sign That Donor Card
http://online.wsj.com/article/SB10001424052970204603004577269910906351598.html?mod=WSJ_hps_RIGHTUnderAd
tocmai am vazut pe fb ce ati scris despre donarea de organe si am fost asa putin revoltat.Pana acum cateva luni si eu eram de acord ca in caz de moarte cerebrala sa mi se prevaleze organele. Apoi am citit articolul asta, care m-a facut sa am alta parere despre ceea ce inseamna „moarte cerebrala”
http://graiulortodox.wordpress.com/2014/02/12/178-mai-este-valabil-astazi-conceptul-de-moarte-cerebrala-de-domnul-emanuil-panagopoulos-facs-profesor-de-chirurgie-director-al-clinicii-de-chirurgie-a-spitalului-sfantu/
Mai pe scurt, moartea cerebrala nu e tocmai moarte, organele ni se prevaleaza cand suntem inca vii, medicina a inventat termenul de MOARTE cerebrala creaind un concept vital pentru gasirea unei brese necesare pt armonizarea cu legislatia care interzicea transplantul de la bolnavi…vii. De la morti e imposibil sa transplantezi, asa ca s-a gasit formula asta cu bolnavi morti. Noi avem viata de la creier sau de la suflet?
Pe blogul dvs, vad iarasi o chestie f interesanta “căci nu este mai mare dragoste decît să-şi dea cineva viaţa pentru prietenul lui”
Acum iarasi nu mai stiu cum e mai bine, in mintea mea se nasc alte intrebari. Daca cei ce cer sa fie eutanasiati zic ca e ok sa li se prevaleze organele, gestul lor unde poate fi incadrat? Probabil ca nu sunteti de acord cu eutanasia, asa cum nu sunt nici eu, de aceea revin si ma (va) intreb suntem siguri ca moartea cerebrala inseamna moarte? Pt ca mie unuia, articolul de mai sus mi se pare f pertinent. Ca asta ma intreb, mai are viata ceva sacru in ea sau e ok sa ne permitem luxul asta de a ne darui celorlalti cu asa de multa usurinta (poate ne e frica sa nu vegetam si sa fim povara pt ceilalti sau poate sa ne revenim cu f mari sechele psihice si fizice). Ne putem permite sa transformam omul intr-un soi de masinarie desacralizata care functioneaza pe componente?
Nu mai dați crezare tuturor prostiilor și fanatismelor pseudo-științifice. Moartea cerebrală este bine documentată și protocolul este extrem de grijului administrat.