Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
Spot on!
Din dragoste pentru adevar, suntem datori fata de noi insine sa cautam adevarul si sa il pretuim odata ce consideram ca l-am aflat. Cu adanca durere trebuie sa ii privim pe ceilalti ca nefiind in adevar. Cu precautie si nespusa delicatete trebuie sa ii tratam pe ei ca unii ce iubesc adevarul si, cu durere in inima, ne considera pe noi ca nefiind in adevar.
De aceea as face diferenta intre credinta cu dragoste si credinta cu certitudine aroganta. Adevarata credinta este certitudinea imbracata in dragoste si smerenie. Adanca si nespusa smerenie. „Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima”, spune Hristos. De am cunoaste toate tainele si credinta am avea sa mutam si muntii, dar dragoste nu avem, la ce ne-ar folosi? Pe cine am convinge?
Crestinismul nu se lauda ca are singura cale spre cer, dar propovaduieste oamenilor ca exista, totusi, o singura Cale spre cer. Faptul ca un crestin este in Cristos – taina lui Dumnezeu – nu ii da acestuia vreun motiv sa se considere cineva, sa se creada superior altora, sa injoseasca s.a.m.d.
Noi nu putem defini religia doar din punctul nostru de vedere. Trebuie sa avem o privire de ansamblu si singura care ne-a fost adresata este cea in Persoana lui Cristos. De ce a ales Dumnezeu asa e secundar fata de importanta ca noi sa luam lucrurile ca atare si sa fim atenti cum traim si ce decizii luam stiindu-le.
Înainte de a reveni cu un comentariu asupra textului postat (of, timpul nostru limitat!), aş posta un gând scris acum vreun an, urmare a unei discuţii despre „toate căile duc către Dumnezeu”. Sper să nu fie suspectat de… aroganţă 😀
„Arată-mi, Doamne, căile Tale şi învaţă-mă cărările Tale” (Psalm 25:4)
Am auzit de atâtea ori expresia: „toate căile duc la Dumnezeu, precum toate cărările duc spre vârful muntelui” încât, faţă de altele de acest gen, pot spune că aceasta se înscrie uşor la rubrica „idei din neantul creierului uman!” Nu de alta dar, ca unul care am umblat mult pe munte în viaţă, nu o dată am trăit experienţa de a urma cărări care chiar nu duceau nicăieri. Sau, mă rog, aproape nicăieri, dacă e să numim aşa tot felul de viroage şi crevase. De ce sfârşeau acolo? Pentru că erau făcute de capre, nu de păstori şi turmele lor!
Cam la fel e şi cu aceste „cărări” care duc „toate” la Dumnezeu! Multe sunt făcute de… „capre”… Să fie cele menţionate în Matei 25 ?…
Şi totuşi, greu de amânat un comentariu… Mai bine amânat altceva… Deci…
Da, există „supărare” în inima celor care văd că religia altcuiva este greşită! Dar ea nu trebuie să se manifeste ca atare, ci să rămână la nivelul mâhnirii. Abia atunci când nu reuşeşte asta se transformă în „aroganţă”, care duce la „brutalitatea” exprimării şi argumentării. În fond, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este cum să păstrez echilibrul între convingerile ferme pe care le am şi deschiderea de a învăţa, cum să mă feresc să trec „graniţa” dintre tăria convingerilor şi orgoliul de a avea dreptate!
Este dureros de multe ori să constaţi că o convingere fermă este confundată cu aroganţa, că strădania argumentaţiei este confundată cu încăpăţânarea sau cu aerul de superioritate…
Vrem – nu vrem, aproape totul se împarte în lumea aceasta în superior şi implicit, inferior. Mai greu e să admitem asta!
Trist că nu mai poţi declara calităţi (ce uşor luăm în considerare termenul doar în sens pozitiv, ca şi când n-ar exista şi sintagma „calitate proastă”!) fără să fi acuzat de lipsă de modestie, că nu mai poţi fi „deschis” fără a-ţi fi „invadată” iscoditor intimitatea, că dacă te ridici un pic mai sus pentru a avea perspectivă poţi fi acuzat că „te înalţi”…
E trist că facem confuzia între „căile care duc la Dumnezeu” cu metodele prin care Dumnezeu aduce oamenii la singura Cale ce duce la El.
E trist că nu mai poţi arăta prietenului pata pe care o are pe haină fără a fi suspectat că o consideri pe a ta imaculată, ca şi când „vegheaţi unii asupra altora” e un sfat dat doar celor imaculaţi…
E trist, în general, că nu ne ascultăm pe noi înşine înainte de a-i putea asculta cum se cuvine pe alţii…
E trist, în general, că nu facem mare lucru pentru a alunga tristeţea şi că nu înţelegem că bucuria e un filon de aur la care nu poţi ajunge fără să înlături tone de steril…
Şi e trist că felul nostru de a aborda lucrurile ne împinge mai mult către „totul e deşertăciune” decât spre „îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”!
Greşesc? Faptul că întreb implică faptul că nu exclud această posibilitate. Şi totuşi, unii o vor considera o întrebare retorică şi, implicit… aroganţă!