Coboram pe Piatra Craiului, ultimele turnante, dar cele mai abrupte. Pun frînă în spatele unui tir şi simt imediat că nu mai am frînă. Apăs de două ori, frînează cu greu….o maşină de 2,5 tone. Opresc, miros, caut lichid de frînă scurs, nimic.
Am în faţă un drum de 1200 de km. Poţi să pleci fără chei în buzunar, fără aspirină, chiar şi fără motorină, vorba lui Alexandru Andrieş, dar nu poţi pleca fără frînă.
Am coborît pînă la Ruta 60, caut soluţii. Nimic! În final obţin un număr de telefon, îl deranjez pe un oarecare Eugen …. este ora 10 noaptea.
Facem o diagnoză rapidă prin telefon şi la lumina lanternei… Îmi dau seama şi eu că pompa mea de servo fîsîie ca un şarpe la atac.
Într-un moment extraordinar … de la celălalt capăt al firului… Eugen îmi spune…
„totuşi… haideţi 6 km înapoi, trebuie să mă uit eu… văd că dvs. nu prea vă pricepeţi”.
Aşa-i. Am mai mult de jumătate de milion de km cu diferite maşini, dar cu mecanica mă întîlnesc foarte rar şi nu am băut cafele prea multe împreună.
Mă întorc. Intru în curte, deschidem capota….Mai aveam puţin şi am fi luat foc…
Al doilea ventilator de la radiator se arsese, motorul s-a încălzit foarte tare şi mi-a topit conducta de frînă, un retur de motorină şi încă un furtun… Eugen ştie care.
Se uită meşterul, terminase programul şi era la o bere cu ucenicii.
„Aţi avut noroc… puteaţi să luaţi foc, aici şpriţa motorină pe motorul încins. „
Stăm de vorbă, îşi demontează furtunele de la VW lui Passat, le pune pe al meu şi din vorbă în vorbă…
– Ce faceţi?
– Profesor…
– Aha, de aia nu vă pricepeţi la motoare … şi rîde … şi nevastă-mea a scris o carte… e educatoare, şi-a dat şi licenţa, e pasionată… Marileeeeenaaaaa.. ia vino aici, nevastă, să vezi că e un domn profesor… şi dînsul scrie cărţi
Vine Marilena. Facem cunoştinţă..
– Vai, dar … doamna, domnule, dar intraţi în casă, vă rog… dar nu se poate să staţi aici afară … Lasă, Genule, că îi iau eu în casă..
Ne face o cafea şi vorbim … de toate.
Marea surpriză vine abia la sfîrşit. Marilena scoate un laptop de care se teme… Îl lasă pe băieţelul de 12 ani să îl deschidă, ajunge la fişierul ei… şi ne arată … o minunăţie.
O carte tixită de povestioare, dramatizări, ilustraţii de o dulceaţă şi un echilibru cromatic extraordinar, poezii, toate create de Marilena Faur, o educatoare dintr-un sătuc de munte din România.
Pasionată de copii
„Am vreo doi, săraci, de care părinţii nu au grijă deloc… vin de la vaci şi se duc la vaci în fiecare zi, desculţi în cizmele de cauciuc, cu aceleaşi haine şi iarna şi vara… numai FB au… „
Numai bine se încing doamnele la vorbă… că meşterul-faur îmi şi termină de reparat maşina, aleargă prin Negreni după coliere, după furtune, demontează şi de la maşina ucenicului şi mă anunţă mîndru…
„E gata, dom profesor… numai materialele…”
Familia Faur din Negreni, el mecanic, ea educatoare, atelierul în curte, un copil de 12 ani, este o familie simplă, cuminte, oameni care trăiesc în faţa unui peisaj extraordinar, care li se deschide din poartă spre munţii Apuseni… cu aceeaşi deschidere în suflet ne-au primit aseară şi ne-au ospătat, ne-au încafeluit şi umplut de fructe.
Astăzi, datorită grijii Bunului Dumnezeu, care ne-a scos în cale pe aceşti oameni, putem să ducem spre Scorniceşti aproape jumătate de tonă de biblii.
Abia aştept să iasă cartea cu povestiri de la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj. Va fi, probabil, una dintre acele cărticele care vor acoperi un gol în literatura română, scrisă de autori români, pentru copiii de vîrstă preşcolară.
Şi apoi sper să îi reîntîlnim pe aceşti oameni care ne-au primit ca pe nişte prieteni, deşi nu ne văzuseră niciodată, ca să le întoarcem binele.
Faurul din Negreni, prin grija lui Dumnezeu, probabil că ne-a salvat maşina, care ar fi ars cu troznete, poate chiar viaţa, prin insistenţa lui de a diagnostica maşina.
Să-i dea Dumnezeu sănătatea vremelnică şi mîntuirea veşnică.
Marius Cruceru 
Nu doar pentru că, probabil, v-a salvat viaţa voastră, dar şi pentru că oameni de acest gen trebuie remarcaţi (şi încă sunt destui în ţara asta ca să mai avem sentimentul că România n-a murit), spun şi eu la „Să-i dea Dumnezeu sănătatea vremelnică şi mîntuirea veşnică” un AMIN!
aşa să fie, Dumnezeu să te asculte.
Din proprie experienta, am constatat in ultima vreme ca nici mecanicii crestinii nu prea te mai baga in seama cand ai nevoie de ei. Si nu pentru munca voluntara!
Invatamintele mele:
1. Uneori perlele sunt ascunse in munti si locuri neprielnice (educatiei) – ideea seamana cu „limba noastra-i o comoara, in adancuri infundata, …”
2. Omenia si caracterul necrestinilor pot depasi „credinta prin fapte” sai „faceti bine la toti si mai ales…” ale crestinilor
3. Sunteti o familie binecuvantata, deci continuati „sa priviti ca o mare bucurie cand treceti prin felurite incercari”! 🙂
Soli Deo Gloria!
Dar de unde stii ca era necrestin:)?
„Probabil” berea la care stătea… 😉 „Se uită meşterul, terminase programul şi era la o bere cu ucenicii.”
cunosc cîţiva creştini mecanici, nu mecanici creştini.
Da, uite asta m-a mîngîiat şi pe mine, anume faptul că în România profundă sînt oameni care pot oricînd să stea în faţă.
Asta-i încercare? Asta-i odihă şi tratament.
Nu de putine ori am impresia ca acolo unde e multa civilizitaie lipseste omenia si bunul simt.
numai impresia? Eu am început să fiu sigur.
Mai mult ca sigur dom´ profesor! Daca erati in Vest(ul salbatic) trebuia sa scormoniti adanc in buzunar. V-o spun din experienta proprie: in Ungaria, o remorcare (foarte primitiva si periculoasa) de 5 km=40 euro; un radiator, taiat, sudat, carpit, plus o duzina de injuraturi „unguresti” inca 300 euro. Sa va fereasca Dumnezeu de defectiuni majore prin occident. In rest, drumuri cat mai bune.
Da, ştiu, sînt sigur de asta, în călătoriile mele am păţit şi acest fel de lucruri… Eu mă bucur că am scăpat cu viaţă…
Multumesc lui Dumnezeu ca exista astfel de oameni. Poate ca nu sunt chiar asa de putini, dar ne-am obisnuit sa scoatem in evidenta mai mult lucrurile rele. Ai scris frumos despre oameni frumosi. Te rog sa faci asta mai des. Pana nu ne otravim de tot de la atatea mizerii pe care le citim pe bloguri.
Da, am o întreagă serie de portrete. vă umplu, dacă doriţi, credeam că nu este nimeni interesat de oameni … aşa.. anonimi …
Okay, frate Cruceru putina critica aici.
Nu inteleg dupa atatea semnale(temp mare,miros de motorina) sa fi putut ajunge in halul asta pe pantele unui munte.That’s a big NO NO!Domnul chiar a avut grija in situatia asta!!!
Stefan T. sînt şofer de peste 600.000 de km. Crede-mă că am trecut prin tot felul de situaţii.
Martorul de temperatură a stat fix la 90 grade. Ventilatorul paralel şi-a făcut bine treaba. Apoi… era spre seară şi … mai rece.
Încălzirea s-a produs brusc, dată fiind panta mare.
Mirosul de motorina nu s-a simţit, este undeva aproape sub motor returul, am simţit mirosul de fir ars. Asta m-a făcut să tresar la un moment dat, dar seamănă mult cu mirosul de ferodo, am crezut că este de la frînarea tirului din faţă.
Asemenea chestii se produc foarte repede.
Motorul de VW, fiind un motor fierbinte, faţă de motoarele de Renault, spre exemplu, cînd anunge la tempertura critică să te semnalizeze martorul …. ai fript garnitura de chiuloase dja.
Ați scris, ați șters și ați scris iarăși. Reformulări, căutări după cuvinte (sau după cuvântul) potrivite. Puse laolaltă și legate, dar nu fără un efort cât de cât.
Am dreptate? Ghiciți de unde mi-a venit o astfel de presupunere.
Greşit, greşit, greşit!
1. Am scris totul dintr-o suflare, că nu aveam timp.
2. Am scris tot textul cînd aşteptam să se răcească motorul în OMV-ul din Rîmnicu Vîlcea, la exact ora indicată în postare, timp în care mi-am răspuns şi la emailurile urgente, adică fix exact 45 de minute. Cu totul. Cînd am chestii din astea le scriu repede ca să nu uit amănuntele. Natalia s-a tras lîngă mine să vadă ce fac în timp ce beau ceaiul verde SEncha îndulcit cu miere şi nu-s atent la alte chestiuni.
3. Scriu repede, fără efort, la prima vista, cum se spune, fără multe reformulări şi recorectări. De obicei urăsc să mă întorc asupra textului, de asta îmi mai scapă una alta… ruşinică pentru un ditamai doctoru în litere, dar asta este..
Deci toate presupunerile sînt greşite, dar sînt curios de unde ţi-a venit o astfel de presupunere, că dreptate nu ai. 🙂
Ce usor poti sa iubesti oameni ca cei descrisi aici…Ei fac ceea ce Dumnezeu vrea sa facem noi toti din …inima- nu din obligatie. Citeam si m-am trezit zimbind…parca ii cunosc sau as vrea sa-i cunosc, parca-i vreau de vecini, de rude, de frati…
Păi cam toţi oamenii sînt pentru iubit, numai că pe unii îi iubim mai uşor. Ne ajută ei, în rest.. numai Dumnezeu ne ajută să-i iubim pe ceilalţi.
Vara trecuta am fost in Romania pentru citeva zile- dupa 30 de ani. Unul dintre locurile unde am vrut sa ma duc a fost mormintul bunicului meu din partea tatalui- Gherasim. Tatal meu avea doar 13 ani cind a murit tatal lui dar am mostenit multe povesti interesante cu bunicul meu si am vrut sa merg la mormint. In 30 de ani de cind am plecat noi…au crescut mii de buruieni pe mormintul lui- dar cu greu am reusit sa-l gasim. Abia se mai vedea piatra ca il acoperise pamintul care venea de pe deal. Am vazut un om mai sus de mormintul lui lucrind la un mormint si m-am dus sa-i cer lopata. Nici prin gind nu mi-a trecut ca o sa ma refuze. Dupa prima incercare si nereusita, am inceput sa-i povestesc cit de departe vin…de cind n-am mai fost pe-acolo…dar fara nici un rezultat. Bineinteles ca nu mi-a convenit situatia- dar cred si acuma ca durerea si necazul l-au facut asa uricios. Multi oameni sufera…poate ei ar trebui iubiti mai intii…drept ati zis…”toti oamenii sint pentru iubit”…numai ca pe unii e tare greu…
Draga Rodica, îţi mulţumim pentru împărtăşirea amintirilor tale.
Ce trist!!!!!
Aşa m-am amuzat la citirea expresiei „aici şpriţa motorină” ! Cuvîntul „şpriţa” poartă în el un haz subtil , în contextul conţinutului , dealtfel dramatic , al postării !
Se poate lesne observa talentul scriitoricesc al autorului !
Mulţumesc, Gabriel, mi-am dat seama că voi ajunge scriitor în clasa a II-a :))
recentissime, Daniel Aelenei, un fost coleg de clasă, acum lucreaă ca inginer şi profesor la o uniersitate din Portugalia…
mi-a amintit de o fază pe care o uitasem.
Eram nou în clasa a VII-a la liceul Cantemir, profil sportiv…
Eram cu toţi foarte agitaţi… un hormonaş, un muşchiuleţ, un hormonaş, un muşchiuleţ, cam asta era ţesătura…
Profesoara Elena Scărlătescu, o stagiară la vremea aceea, ne-a întrebat dacă vrea să citească cineva compunerea…. scrisă după un tablou, Cosaşi la odihnă.
Majoritatea nu-şi făcuseră tema. Ca să îi salvez… am cerut eu să citesc compunerea… şi, aşa cum mi-a amintit Daniel, s-a făcut tăcere.
Atunci am ştiut pentru a doua oară că scrisul va face parte din viaţa mea mai mult decît oricare altă activitate. Eu sînt un fluier care hipniotizează şarpele, atît.
Mă corectez un pic : voiam să spun „cu potenţial dramatic”.
Cît despre stilul scriitoricesc , cînd am citit postarea am avut senzaţia că lecturez un paragraf dintr-un roman. Şi , aceasta este impresia pe care o am aproape la toate postările.
Minunat !
multumesc, mult prea generos!
Fiindcă tot sîntem în fervoarea bacului , atunci să mergem la carte şi să comentăm un pic după cum ne învaţă dînsa ; poate că , astfel , reuşim să-l promovăm !
Deci , acum , eu presupun că dau bacul ! 🙂
Aşadar , dacă autorul nu şi-a propus să realizeze din postare o mică lucrare literară , articolul , în mod vizibil , redă un stil literar , prin simpla descriere a unui mic episod sau întîmplare din viaţa sa , folosind (din perspectiva mea ) genul literar al nuvelei psihologice , cu ajutorul mijloacelor prozei realiste , mai precis ale speciei EPICE în proză , cu susţinute accente umoristice , realizate printr-o viziune aparte , de consideraţie condescendentă , dar şugubeaţă , a autorului asupra lumii satului.
Cred aceasta , deoarece specia literară la care făceam referire mai sus are cîteva trăsături perfect asemănătoare cu articolul postării :
-în primul rînd , există O TEMĂ ;
-apoi , este evocat un CONFLICT INTERIOR al fiecărui personaj , iar în ceea ce-l priveşte pe autor conflictul este plasat undeva în conştiinţa sa de personaj principal , aspect relevat de ipostaza pericolului creat şi , cumva , asumat de autor , datorită pierderii quasi-imprudente a frînei pe cele mai abrupte turnante ale Pietrei Craiului.
Deşi personajul principal se disculpă prin mărturisirea lipsei sale justificate de cunoştinţe mecanice , confirmată , dealtfel , şi de către mecanicul Eugen , totuşi acestea nu-l eliberează total , psihologic , de sentimentul propriei sale culpabilizări.
Conflictul lăuntric al educatoarei din munţi este sugerat de calităţile sale intelectuale deosebite , dar încercuite de condiţiile restrictive ale vieţii de la ţară , de incompatibilitatea calităţilor intelectuale – înţeleasă implicit – cu dezvoltarea şi exercitarea lor în acele locuri vitrege , munteneşti.
Tensiunea lăuntrică a soţiei-copilot , de asemenea , este lăsată la nivelul subînţelegerii cititorului.
-există , astfel , TENSIUNI SUFLETEŞTI , iar acestea sînt trăsături obligatorii ale genului epic , ele fiind prezentate într-o formă tacită , implicită ( de aceea am identificat existenţa caracterului psihologic al nuvelei) , prin acţiunile de mirosire şi căutare a lichidului de frînă scurs , acţiuni finalizate de autor la nivelul conştiinţei sale umoristice prin vorba concluzivă a lui Alexandru Andrieş , cum că la drum nu poţi pleca fără frînă.
-autorul este sensibilizat şi antrenat de exerciţiul psihologic trăit prin experienţa periculoasă , ceea ce îi facilitează încontinuare exploatarea şi exercitarea altor MIJLOACE DE INVESTIGARE PSIHOLOGICĂ , dar şi umoristică , însă acum nu asupra interiorului său , ci prin realizarea unei introspecţii lăuntrice a celorlalte personaje vizitate , pe de o parte , atunci cînd este configurat portretul de om simplu şi cinstit al faurului de maşini , iar , pe de altă parte , şi , în special , atunci cînd este descrisă starea emoţională a soţiei educatoare , care se teme să deschidă laptopul şi să acceadă la propria-i comoară din motive nedescrise de către autor , dar , cumva , lăsate a fi descoperite implicit de către cititor prin surprinderea contrastului creat de deşteptăciunea simplă a femeii muntene şi pătrunderea în munţi a civilizaţiei lumii occidentale îndepărtate , prin prezenţa în domiciliu a creaturii laptopate ciudate , dar ajunsă , parcă în mod miraculos , şi în casa ei , creatură tehnică modernă pe care , însă , o poate înţelege şi deschide doar ţîncul de 12 ani , adică familiară unei alte lumi , de generaţie nouă.
Detaliilor – care , fiecare , în sine , par a fi anodine – autorul le crează o importanţă literară prin chiar intensitatea administrării lor , în scopul adăugării unei linii mediene umoristice , folosind tehnici epice de dialog umoristic , bazat pe detalii care evocă simplitatea şi posibilitatea fiinţării cuplului românesc , compus din coabitarea sub acelaşi acoperiş a două tipuri diferite de intelect aflate în dialog posibil : pe de o parte , intelectul natural , umectat de bere , al soţului-român , dar cinstit şi onest , iar , pe de altă parte , habituarea lîngă acesta a soţiei-dăscăliţe intelectuale , cu talent scriitoricesc.
– Apoi , prin mijlocirea împrejurărilor create de întîmplarea nefericită , autorul continuă proza prin descrierea unei EVOLUŢII A RAPORTURILOR DINTRE PERSONAJE. Între acestea se statornicesc , în final , un fel de legături pozitive , cu accente sufleteşti , morale , comportamentale , profesionale, bazate pe o anumită identitate a profesiunilor dăscăleşti şi scriitoriceşti ale personajului principal şi ale soţiei de mecanic , dar şi pe îndatorirea oaspeţilor faţă de ospitalitatea cuplului muntean.
Toate acestea urmăresc şi culminează într-o încheiere frumoasă , cu o construcţie morală a tuturor personajelor din nuvelă.
cînd citesc asta … îmi dau seama cum s-ar fi simţit Creangă la citirea comentariilor literare 🙂
Uneori m-am gîndit la asta… comentam Amintirile şi m-am gîndit ce-ar fi spus Nică despre „copilăria copilului universal”, Vă amintiţi formula? 🙂
Apreciez faptul că v-aţi aplecat cu atîta atenţie asupra textuleţului meu modestuţ.
Îmi aduc aminte.
Dar am citit undeva o afirmaţie a lui Călinescu , despre scrierile lui Creangă , care spunea că , defapt , în Amintirile lui Ion Creangă nu este nimic individual , nimic cu caracter de confesiune ori de jurnal care să configureze o complexitate sufletească nouă , ci Creangă povesteşte copilăria copilului universal.
Deci , el , într-un fel , a comentat copilăria copilului universal , dar nu ştiu cum ar fi realizat încă un comentariu supra-structural , de deasupra şi asupra operei sale. Probabil că , prin noi adăugiri (într-un fel , inerente) , ar fi ieşit încă o operă.
M-aţi adus un pic cu picioarele pe pămînt ! Există , într-adevăr , în postare elemente cu specific şi spirit humulescian. S-ar putea asemăna şi cu plecarea cu bunicul David Cr(eangă)-uceru din Pipirig la şcoala (de chitară) din Broşteni , cu şederea şi isprăvile de acolo şi întoarcerea la Hum(u)aleşd(i) ! 🙂
Defapt , a te autocomenta înseamnă să te surprinzi (să te redescoperi ) pe tine însuţi în ceea ce ai vrut , defapt , să zici în propria-ţi lucrare.
Da, uneori este important să revii asupra unor texte şi să le priveşti cu ochiul criticului sau al cititorului obişnuit.
Ce să-i fac? M-am molipsit. Deşi în genele mele nu-s picături de moldovenism… iată că mi-a rămas accientul şi sînt unul dintre puţinii moldoveni … născuţi la Ploieşti. ..
M-au distrat împletirile vocalo-consantico-parantetico-etceterao. 🙂