De remarcat capacitatea cu totul specială a lui Ioan de a auzi, a distinge, a se orienta, a înţelege, şi a reţine percepţii ale desfăşurărilor sonore din veritabilul hăţiş sonor în care a fost inserat. El reuşeşte să discerne sursele sunetelor, să aprecieze numărul lor, să distingă vocile şi chiar să furnizeze amănunte în legătură cu caracteristici ale acestora cum ar fi intensitatea, sau timbrul. El este capabil ca dacă a fost în contact cu o sursă sonoră asociată cu o imagine în cazul în care, într-o altă situaţie are doar un contact auditiv reuşeşte să o asocieze personajului generator. În sprijinul acestei constatări admirative cu privire la capacităţile cu care a fost înzestrat Ioan remarcăm faptul că nicăieri nu se menţionează faptul că lauda cântată a celor 24 de bătrâni şi a mulţimii imense a îngerilor care-L slăveau şi lăudau pe Mielul junghiat şi-ar fi diminuat sau oprit acţiunea, sau că tunetele şi glasurile revărsate din scaunul de domnie ar fi încetat. Acestea toate rămân ca „fundal” (asurzitor pentru un om de rând) peste care se suprapun şi se desfăşoară acţiunile şi evenimentele sonore din următoarele capitole.

Atenţia auditivă a lui Ioan este captată de glasul ca de tunet cu care una dintre făpturile vii i se adresează şi îi porunceşte să vină şi să vadă ceea ce se întâmplă când Mielul deschide prima pecete.

La deschiderea celei de-a doua peceţi Ioan este din nou chemat şi atenţionat sonor însă de către o altă voce, pe care el o asociază cu a doua făptură vie. Apare calul roş despre a cărui misiune Ioan afla pe alte căi decât cele devoalate până acum. (revelaţionare?).

Şi cu ocazia deschiderii celui de-al treilea sigiliu lui Ioan i se adresează aceeaşi poruncă. De data aceasta el aude vocea celei de-a treia făpturi vii. Apare calul negru purtând personajul cu cumpăna în mână. De reţinut că nu este specificat faptul că cel de de-al doilea cal şi cel de-al treilea precum şi personajele care le călăreau ar fi părăsit „scena” şi deci câmpul vizual al lui Ioan.

În plan auditiv constatăm o succesiune repetare de trei ori a unuia şi aceluiaşi îndemn rostit însă de trei surse „fantastice” diferite care în chip miraculos sunt inteligibile pentru Ioan.

În succesiunea evenimentelor relatate (succesiune care, cu siguranţă are noima sa), adică după ceea ce s-a întâmplat în urma deschiderii celor trei peceţi, legat prin conjuncţia şi, este menţionat un eveniment eminamente sonor. Ioan şi cu siguranţă toţi cei prezenţi, au auzit o frază pe care o transcrie, fără a încerca să o expliciteze şi fără a-i specifica sursa şi fără a face referiri la modul în care a fost rostită. Singurul indiciu de identificare se referă la locul din care a fost auzit „în mijlocul celor patru făpturi vii”. În mod ciudat această rostire nu are nici un fel de urmări, în nici un plan.

Urmează relatarea deschiderii celei de a patra peceţi şi a faptului că Ioan aude glasul celei de-a patra făpturi vii care i se adresează şi-l îndeamnă să privească la cele ce se vor petrece. Apare un nou cal, de data aceasta gălbui. Lui Ioan i se relevă faptul că numele călăreţului era Moartea şi că ceea ce vine cu el şi-l urmează este Locuinţa morţilor. Tot pe cale revelaţionară Ioan află şi ne face cunoscut că acestui tandem i s-a dat puterea de a omorî un sfert dintre locuitorii pământului prin „sabie, foame,molimă şi cu fiarele pământului”.

Deschiderea celei de-a cincia peceţi nu mai este însoţită de un mesaj sonor adresat direct lui Ioan, frângându-se o simetrie a succesiunilor anterioare. Nu doar că nu mai apare vre-un un cal şi călăreţ ci în mod surprinzător Ioan îşi îndreaptă văzul şi auzul către un obiectiv despre care nu s-a mai făcut vorbire până în acest moment: altarul. Deşi altarul, jertfelnicul, este o piesă extrem de importantă în peisajul cultic al poporului din care vine Ioan până în acest loc el nu a fost pomenit ca făcând parte din peisajul spaţiului în care se afla.

Apocalipsa 6:9 Când a rupt Mielul pecetea a cincia, am văzut supt altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi din pricina mărturisirii, pe care o ţinuseră.

Apocalipsa 6:10 Ei strigau cu glas tare, şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?”

Cei care parcurg textul nu doar cu ochii şi cu mintea deschisă ci şi cu urechile „ciulite” constată că versetele de mai sus introduc o nouă sursă sonoră în „concertul” apocaliptic. Interpretarea menţionării în acest moment a unei construcţii care adăposteşte sufletele martirilor pentru credinţă şi a modalităţii prin care atenţia Ioan a fost „dirijată” către acel „tablou” merită un studiu mai aprofundat realizat de profesionişti ai domeniului. Vom trece şi peste tâlcul pe care ar trebui să-l desluşim cu privire la felul în care Ioan a reuşit să înţeleagă rostirile, cererile pe care le fac nenumăratele suflete aflate în spaţiul de sub altar. Putem însă să ne manifestăm surprinderea faţă de modalitatea subtilă prin care Ioan a auzit ori a aflat că, după ce fiecăruia din poporul sufletelor martirilor li s-a dat câte o haină albă cineva, nefiind specificat nu ştim cine, le-a spus să se mai odihnească o vreme. La fel de specială apare şi acuitatea auzului celui care consemnează, atunci când relatează cele mai de sus, având în vedere că între Ioan şi locul despre care relatează se află o distanţă în care încape mulţimea îngerilor care înconjoară centrul acţiunii, întinderea cât o marea ca de sticlă. Între Ioan şi Spaţiul de sub altar îşi desfăşurau producţiile sonore cei 24 de bătrâni, precum şi „corul de îngeri”.

O sinteză a situaţiei de până în acest moment poate consemna faptul că peisajul sonor al spaţiului analizat are două „tipuri” de componente: una alcătuită din surse cu „funcţionare” continuă şi o categorie cu intervenţii aparent aleatoare constând din emisii sonore care se suprapun peste continuum-ul format din sonorităţile revărsate din Scaunul de domnie şi „fundalul” produs de corul sui generis alcătuit din totalitatea făpturilor de sub pământ, de pe pământ, pe mare, în cer şi din locul unde se afla Ioan şi care slăveau Mielul găsit vrednic să deschidă peceţile Cărţii. Glasul ca de tunet al câte uneia dintre făpturile vii aflate în jurul scaunului de domnie interveneau adresându-i-se lui Ioan direcţionându-i atenţia vizuală şi implicit auditivă către urmările deschiderii peceţilor. În cazul primelor trei „urmări” nu sunt relatate componente sonore.

Doar după deschiderea celei de-a treia peceţi, unora dintre situaţiile consemnate au început să li se descrie şi componente sonore. Dintr-o sursă invizibilă, dintr-un loc definit relativ îndepărtat Ioan aude, rostită de un singur glas, o poruncă cu un conţinut ermetic:

„O măsură de grâu pentru un leu. Trei măsuri de orz pentru un leu! Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!”

După deschiderea celei de-a cincia peceţi, Ioan relatează că a fost martorul vizual şi auditiv a ceea ce întreba mulţimea de suflete aflate sub altar deci el a auzit şi a priceput înţelesul a ceea ce strigau simultan o multitudine de voci. Acele voci aparţineau sufletelor martirilor din toate timpurile şi din toate neamurile, de toate condiţiile sociale, vârstele şi sexele. Ne putem imagina faptul că adăpostind sufletele martirilor pentru credinţă spaţiu asupra căruia era îndreptată atenţia lui Ioan era unul extrem de mare. Şi totuşi apostolul a relatat şi ceea ce a auzit că strigă sufletele şi ce a răspuns o voce singulară şi neidentificată vizual rugăminţilor „corului” martirilor.

Durata secvenţelor desfăşurate până acum nu este specificată în nici un fel.

La fel ca şi în scena precedentă focalizarea atenţiei vizuale şi auditive lui Ioan asupra acţiunii întreprinse de Miel şi a ceea ce urmează nu este subliniată prin vre-un stimul sonor. La un moment dat Ioan constată, memorează şi notează faptul că Mielul a deschis şi cea de-a a şasea pecete. Ioan şi probabil toţi cei prezenţi asistă la a desfăşurarea unor situaţii în care era implicat întreg cerul şi pământul cu tot ceea ce se află pe el. Se poate constata faptul că Ioan şi-a păstrat calităţile excepţionale ale auzului cu care a fost înzestrat şi care i-au permis ca, în pofida cataclismelor telurice, chiar cosmice la care este martor, să audă, să înţeleagă şi să memoreze pentru a ne transmite, faptul că:

„Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi” implorau munţii şi stâncile „Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şede pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului”.

Nici de data acesta nu este indicată, sau măcar sugerată durata acestui cataclism.

Ioan menţionează doar că după aceea a asistat la o altă „scenă” de dimensiuni cosmice având, la fel ca şi cea precedentă componente vizuale şi sonore pe care le memorează şi le transcrie încercând să fie cât mai exact:

Apocalipsa 7:1 „După aceea am văzut patru îngeri, cari stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac.

Apocalipsa 7:2 Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui, şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea,

Apocalipsa 7:3 zicând: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!”

Apocalipsa 7:4 Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patru zeci şi patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel.”

Tâlcuirea conţinutului celor reţinute de Ioan trebuie făcută de specialişti. Noi remarcăm doar faptul că apostolul relatează situaţii cu implicaţii comunicaţionale în care uneori, asemenea multora din personajele prezente în peisaj, el este martor vizual şi auditiv, iar alteori este destinatarul dedicat al comunicărilor sonore şi vizuale la care asistă. Ioan este extrem de rar în postura de sursă a unor formulări sonore. Poate mai pregnant decât în scena precedentă în cea care urmează se poate remarca o asemănare cu ceea ce a urmat pe pământ după revărsarea Duhul Sfânt. Ioan a participat la acel eveniment şi, deşi nu specifică, credem că a constatat că în spaţiul apocaliptic, „în Duhul”, funcţionează acelaşi „mecanism” de „translare automată”. Indiferent de natura „personajelor” care fac comunicări lingvistice, fie că este vorba despre îngeri care comunică cu diverse intensităţi de voce şi felurite timbre de exprimare, fie de cele patru entităţi desemnate prin sintagma „făpturi vii”, despre sufletele martirilor de sub altar, nenumăraţii împăraţi ai pământului, domnitori, căpitani de oşti, pământeni bogaţi sau puternic, robi sau oameni slobozi, indiferent de seminţie, deci de cultura din care provin rostirile lor sunt înţelese de Ioan.

Din nou fără vre-o semnalare sonoră scena „se schimbă” din nou:

Apocalipsa 7:9 După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini;

Apocalipsa 7:10 şi strigau cu glas tare, şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şede pe scaunul de domnie, şi a Mielului!”

Apocalipsa 7:11 Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie, şi s-au închinat lui Dumnezeu,

Apocalipsa 7:12 şi au zis: „Amin.” „A Dumnezeului nostru, să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţămirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor! Amin.”

Apocalipsa 7:13 Şi unul din bătrâni a luat cuvântul, şi mi-a zis: „Aceştia, cari sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?”

Apocalipsa 7:14 „Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii”. Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sângele Mielului.

Apocalipsa 7:15 Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, şi-i slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie, îşi va întinde peste ei cortul Lui.

Apocalipsa 7:16 Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă.

Rev 7:17 Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.”

Şi din punctul de vedere al componentei sonore situaţia este extrem de complexă. Ea este generată pe de o parte de oameni: o „mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă,…. şi strigau cu glas tare, şi ziceau:” La aceasta se adaugă „toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii” . Acestea sunt doar o parte dintre cei care generează un fundal, un „zgomot de fond” peste care se suprapune dialogul dintre unul dintre bătrâni şi Ioan. La fel ca şi după deschiderea celei de a cincia peceţi, situaţia comunicaţională depăşeşte cadrul realului imaginabil. Între bătrân şi Ioan continua să se afle cel puţin două „surdine” care ar fi împiedicat o bună comunicare sonoră. Prima este reprezentată de distanţa dintre interlocutori, distanţă „măsurată” de întinderea numită „marea ca de sticlă” care înconjura locul în care se aflau cele 24 de scaune de domnie pe care stăteau bătrânii. A doua „surdină” o constituia nivelul de intensitate foarte mare a ceea ce rezulta din scandările marii gloate „compusă” cu cea a totalităţii îngerilor care înconjurau locul în care se aflau bătrânii zgomot care, într-o situaţie reală, ar fi ecranat pur si simplu relaţia sonoră dintre Ioan şi bătrânul care i-a pus întrebarea. Totuşi, nici cu privire la bătrân nici la Ioan, textul nu menţionează că ar fi folosit timpul în dialogului lor o intensitate a vocii ieşită din comun. Dacă s-ar face abstracţie de conţinutul şi contextul în care s-a petrecut succintul dialog el poate fi asemănat cu o convorbire cotidiană între un bunic binevoitor şi nepotul său. Totuşi scena, în totalitatea ei constituie o culminaţie a dinamicii intensităţii dar şi complexităţii ambianţei sonore.

Primele informaţii cu privire la ceea ce constată Ioan în momentul deschierii celei de a şaptea peceţi se referă la o stare cu totul specială a sonorului. dintr-un spaţiu şi la o durata acestei situaţii.

Apocalipsa 8:1 “Când a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas.”

Practic este relatarea unei situaţi aflată într-un contrast extrem faţă de tot ceea ce i-a fost dat/permis să audă şi să vadă până atunci. Tot aici Ioan, face pentru prima dată, o afirmaţie cu privire la durata unei situaţii. Versetului comunică faptul că în spaţiul celest a încetat producerea şi circulaţia oricărui sunet. O astfel de constatare gravă nu a mai fost făcută până în acest moment şi credem că este unică în întreaga Biblie. Gravitatea situaţiei este susţinută de faptul că ea este notată[1] şi clar delimitată în spaţiu şi timp.

Spaţiul este nelimitat căci cerul este infinit. În mod paradoxal în acel cer, în care până acum timpul nu conta, pentru o situaţie importantă ca cea marcată acum, timpul „reintră” în corsetele percepţiei umane.

Revenind la perceperea domeniului sonor se poate constata că deşi întreaga Biblie este plină de relatări legate de sunete, de situaţii cu mai puţină sau mai multă încărcătură sonoră, vorbe, zgomote, cântări, despre liniştea din domeniul sonorului se fac menţiuni doar în aproximativ 50 de versete. În majoritatea cazurilor liniştea, tăcerea, lipsa sunetelor este o situaţie specială cu totul excepţională. Orice acţiune fiind generatoare de sunete liniştea este în fapt reflectarea sistării oricărei acţiuni, a oricărei comunicări sonore. Menţiunea referitoare la timpul de linişte în care nu s-a auzit nimic într-un spaţiu atât de variat şi dens „populat” poate sugera faptul că o stare cu totul specială o veritabilă „îngheţare” a acţiunilor, a mişcărilor a marcat un spaţiu cu totul special, practic fără limite. Ea nu este întâmplătoare şi nici lipsită de tâlc însă desluşirea simbolisticii momentului constituie cu siguranţă obiectul unui alt studiu. De pildă poate să sugereze inclusiv faptul că lăudarea lui Dumnezeu a încetat. Dar aceasta nu poate să se întâmple. Lauda a continuat cu siguranţă în alt plan. (În care şi cum). Această tăcere, posibil „semn de punctuaţie”, prefaţează lucrurile importante care urmează. Primele şapte vor avea câte o semnalare, o atenţionare, tot în planul sonorului.

Respiro-ul sonor[2] marchează o interfaţă între consecinţele deschiderii celor şapte peceţi şi ceea ce se va întâmpla în vremea în care se va auzi glasul celor şapte trompete.

În timpul tăcerii cosmice, sau după, Ioan remarcă prezenţa în faţa lui Dumnezeu, a şapte îngeri. Ei se găseau între „toţi îngerii care stăteau împrejurul scaunului de domnie” şi erau probabil mai speciali căci li s-au dat (cine?) şapte trâmbiţe (traducerea germană foloseşte noţiunea de posaunen ceea ce desemnează trombonul, un instrument de suflat tot din categoria celor construite din alamă).

Este al doilea moment în care Ioan face referire la instrumente muzicale Până în acest moment al descrierii a ceea ce a trăit Ioan în starea specială care a generat mai apoi scrierea Apocalipsei, a mai existat o singură menţionare a instrumentelor muzicale, undeva la începutul cărţii când este descrisă închinarea celor douăzeci şi patru de bătrâni care aveau lăute cu care probabil îşi acompaniau laudele pe care le rosteau la adresa lui Dumnezeu. Acum, la a doua menţionare a unor instrumente muzicale, referinţa este la instrumente de suflat dintre acelea care erau folosite cu precădere la emiterea cât mai eficientă a unor semnalizări/comenzi sonore menite a fi auzite pe o arie cât mai extinsă.

Foarte curând este menţionată şi acţiunea unor surse sonore care, chiar dacă apar într-o altfel de ipostază, una dintre rezultantele acţiunii acestora poate fi asimilată cu cea a unor instrumente de percuţie[3].

Apocalipsa 8:3 „Şi a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului.

Apocalipsa 8:4 Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor.

Apocalipsa 8:5 Şi îngerul a luat cădelniţa şi a umplut-o din focul altarului şi a aruncat pe pământ; şi s-au pornit tunete şi glasuri şi fulgere şi cutremur”.

Constatăm că înainte ca să se facă auzit sunetul primei trompete se aude clinchetul, zornăitul care însoţeşte actul de cădelniţare. El e familiar şi specific atât pentru contemporanii lui Ioan cât şi pentru noi, cei de azi. Sunetul este produsul de mânuirea cădelniţei de aur de către îngerul care ia foc de pe altar şi-l aruncă pe pământ. Merită remarcată surpriza din planul sonor generată de contrastul dintre de aşteptările declanşate de distribuirea trompetelor care a pregătit pe Ioan şi cei care au asistat, dar şi pe noi cititorii, pentru a asculta sunetul pertinent, puternic şi strălucitor al semnalelor emise de aceste instrumente şi ceea ce a urmat. Sunetele produse de cădelniţa de aur mânuită de un alt înger putând fi plasate la cealaltă extremitate a unei axe imaginare a intensităţilor, calităţilor şi complexităţilor sonore. Clinchetul clar şi deosebit de frumos, al cădelniţei din aur a fost auzit de către Ioan. Situaţia sonoră a fost percepută şi de toţi cei consemnaţi că au fost prezenţi.

Acelaşi înger, cu aceleaşi mijloace declanşează în continuare şi o veritabilă explozie de zgomote puternice şi neplăcute. Fumul de tămâie înălţându-se către Dumnezeu era acompaniat de rugăciunile sfinţilor. Focul luat de pe altar şi aruncat pe pământ a generat un adevărat haos sonor.

Rugăciunile reprezintă structuri de zgomote ordonate în limbaj care au deopotrivă încărcătură semantică şi afectivă. Direcţia în care sunt emise este una ascendentă. Ceea ce descrie că se auzea de jos de pe pământ –având deci tot o direcţionare ascendentă- erau tunete, glasuri şi ceea ce se poate imagina că sună ca urmare a unui cutremur de pământ, deci tot structurări de zgomote, însă percepute de om ca fiind aleatoare, produse în registrul de intensitate mare, având doar încărcătură ectosemantică, afectivă.

Acestea observaţii pot fi coroborate şi cu faptul că sclipirile benefice ale aurului cădelniţei şi ale focului de pe altar erau concurate de fulgerele stârnite pe pământ. Pe de altă parte fulgerele generate de Scaunul central de domnie, cel pe care şede Dumnezeu sunt într-un interesant contrast cu cel iscate pe pământ. Pentru că în cer, în prezenţa lui Dumnezeu nu poate exista nimic rău fulgerele şi glasurile auzite din tron bănuim că au o încărcătură afectivă pozitivă în contrast cu aceleaşi componente iscate pe pământ.

După ce „îngerul tămâierii”, mânuind un cvasi instrument de percuţie, a declanşat o evoluţie sonoră atât de zgomotoasă care a încheiat perioada de timp în care în cer a domnit tăcerea, urmează consecinţele manevrării, tot de către îngeri, a unor instrumente de suflat, a trompetelor.

Şi în continuare atenţia va fi focalizată cu precădere, asupra laturii sonore a relatărilor apostolului. O primă constatare, valabilă pentru toate cele şapte semnale de trompetă, se referă la lipsa specificaţiilor cu privire la cine, când şi cum, în ce mod a ordonat îngerilor să sune din trompete. De asemenea nu sunt specificate durata, intensitatea, sau alte descrieri ale semnalelor propriu zise. Fiecare semnal sonor a marcat declanşarea unor noi situaţii. În primele trei cazuri acestea au afectat doar pământul şi pe locuitorii lui. Din ce în ce mai grozave calamităţile, sunt, delimitate sonor de semnalele de trompetă şi sunt asociate cu sunetele pe care le declanşează şi le însoţesc.

După sunetul celei de-a patra trompete ceea ce urmează sunt denumite necazuri şi capătă dimensiuni cosmice. Sunt afectate şi stelele, soarele şi luna.

În pofida unui astfel de vacarm cosmic Ioan observă şi aude ceea ce zice un vultur care zbura în mijlocul cerului. (Oare cum suna vocea vulturului de acolo din mijlocul cerului?) Ioan înţelege şi reţine prevestirea marilor necazuri care se vor abate asupra locuitorilor pământului din pricina celorlalte sunete de trâmbiţă ale celorlalţi trei îngeri.

Tabloul la care a asistat Ioan după cel de-al cincilea semnal de trompetă este dominat, din punct de vedere sonor, doar de zgomote. Valenţele acestora se găsesc în zona declanşării şi transmiterii unor stări emoţionale din categoria fricii, a suferinţei, a groazei, a terificului. Strigătele şi gemetele oamenilor torturaţi de către monstruoasele lăcuste nu sunt descrise. Singura menţiune cu privire la ambianţa sonoră a scenei este cea din versetul 9

Apocalipsa 9:9 (lăcustele) Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fer; şi vuietul, pe care-l făceau aripile lor, era ca vuietul unor care trase de mulţi cai, cari se aruncă la luptă.

După sunetul celei de-a şasea trompete lui Ioan îi este „derulată” o altă scenă:

Apocalipsa 9:13 Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu,

Apocalipsa 9:14 şi zicând îngerului al şaselea, care avea trâmbiţa: „Dezleagă pe cei patru îngeri, cari sunt legaţi la râul cel mare Eufrat!”

Apocalipsa 9:15 Şi cei patru îngeri, cari stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela, au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni.

Apocalipsa 9:16 Oştirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul.”

Sursele sonore care „funcţionează” în această secţiune sunt „amplasate” atât în spaţiul transcendental în care se găseşte în acele momente Ioan cât şi în alte părţi. Aflăm şi despre funcţionalitatea cu totul nouă a coarnelor altarului aflat în faţa lui Dumnezeu. În ordinea apariţiei lor în textul sacru[4] detaliile despre altar încep cu funcţionalitatea spaţiului de sub altar, ca loc în care se află sufletele martirilor în aşteptarea judecăţii. Apoi se dezvăluie poziţionarea altarului, şi se specifică materialul din care este construit precum şi faptul că pe el se afla foc. Despre foc aflăm foarte curând că folosea atât la tămâiere dar acelaşi foc aruncat pe pământ declanşează mari nenorociri. Din versetul 9:13 se constată faptul că altarul este şi sursă de sunete. De aici informaţiile devin ceva mai amănunţite. Este precizat faptul că din el s-a auzit o voce care a rostit o comandă verbală. Auzul extrem de precis a lui Ioan i-a permis să identifice şi partea de altar din care s-a auzit comanda şi anume din toate cele patru coarne ale altarului şi a fost specificat şi faptul că ea s-a auzit acelaşi glas. Se poate deduce că intensitatea vocii a fost suficient de mare pentru ca să pătrundă peste sunetele-zgomot care ieşeau din scaunul de domnie aflat cam la aceeaşi distanţă faţă de Ioan. Referitor la celelalte sunete circulau şi umpleau spaţiul după semnalul celei de-a şasea trompete nu există specificări exprese. Remarcăm doar faptul că nu se face referire în legătură cu continuarea, oprirea sau doar estomparea sonorităţilor din scena precedentă. De asemenea nu există indicii cu privire la durata în timp a diferitelor „scene” la care a asistat Ioan.

[1] În altă parte din aceeaşi carte Ioan menţionează că deşi a fost martor al unor situaţii despre unele dintre ele i s-a interzise în mod expres să le noteze şi să le transmită altora.

[2] Oare ce reprezintă indicaţiile „Oprire” întâlnită de 71 de ori anumiţi psalmi şi de 3 ori în Habacuc cap.3: doar oprire a unei procesiuni sau/şi oprirea şuvoiului de sunete ?

[3] Este cunoscut faptul că biserica ortodoxă nu permite utilizarea instrumentelor muzicale în cadrul serviciului religios. Este însă permisă utilizarea unor surse sonore pe care organologia le asimilează ca făcând parte dintre instrumente de percuţie: clopotele, toaca şi cădelniţa.

[4] Prima menţionare este în Apocalipsa 6:9. Ea se petrece imediat după ce a fost deschisă pecetea a cincia.