Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
…cred ca mai potrivit pe final de articol era Matei 19:14 😉
Sunt acasă de câteva zile. Unul dintre fraţii mei mai mici îmi este apropiat în mod deosebit. Este interesat de „ştiinţă”. Are un microscop mic, telescop (mic cu lentile bune, şi mai mare cu lentile mai slabe după spusele lui), câteva enciclopedii strânse tot de la zilele de naştere, citite atent şi înţelese.. Mereu discutăm, mereu mă surprinde. De această dată încerc să îl iscodesc, ce a mai făcut, nou ce a mai învăţat, însă nu reuşesc şi mă mir. Îmi răspunde aşa cu o oarecare resemnare că i se pare că nu mai are imaginaţie, că desenează lucruri imaginate în trecut (îi place să deseneze lucruri învăţate de prin cărţi, o rachetă rusească, o ateritare pe Marte imaginară). Îl întreb „Ce ai mai scris în carte?” (scrie o carte.. Creaţia lui Dumnezeu, a început cu Universul, Sistemul Solar, Planetele fiecare în parte, a luat Pământul la rând, fauna, flora – în zilele fericite mi-a destăinuit cu luciri în priviri că el scrie lucrurile aşa cum s-au întâmplat, pentru ca să ştie copiii adevărul, şi că la fiecare capitol a pus câte un subtitlu: Dumnezeu e minunat, Dumnezeu e măreţ şi altele. Când mai citeşte despre Bing-Bang, Evoluţie – lucruri care se regăsesc inevitabil în fiecare enciclopedie, se uită la mine cumva milos şi remarcă „..nu e adevărat”.) … îmi răspunde din nou cu gândul în altă parte că nu a mai continuat că.. studiază ce să mai scrie, că are multe pagini caietul până se termină.. explicaţii care nu se cer, ştim amândoi că altceva e la mijloc.
Îl întreb de şcoală, de ore, le iau pe rând şi îl pun să povestească ce face la una, ce face la alta. Aflu că desenul nu e luat în serios, că desenează mereu aceleaşi lucruri, şi îmi explică „să desenăm ceva imaginar, să desenăm asta sau cealaltă” (şi apoi cu nostalgie „anul trecut era armată la desen!”) . La geografie, din nou schimbări, partea interesantă s-a terminat, au trecut la munţi „şi trebuie să învăţ toate numele acelea”. La biologie a fost invers, primul semetrul au făcut doar celula, ţesuturi, şi era fericit că au trecut la plante, animale. Nu mai reţin cum s-a exprimat referitor la semestrul cu celula, dar s-a înţeles că logic e să ştim despre plante, animale, lucruri palpabile.
Fratele meu e în clasa a 5-a. Trecerea din şcoala primară se resimte ca un şoc. Deja se vede „sistemul” în ceea ce studiază. Simt că îl pierd(em). Automat în şcoală desenul se consideră o disciplină facultativă, matematica şi româna de bază, celelalte – obiecte ce trebuie făcute. Remarc la fratele meu interese diferite de cele clasice. Preferă desenul, „ştiinţele” (în şcoala primară au avut obiect de studiu Ştiinţe). Doresc să lupt pentru el şi împreună cu el. Mereu a avut visuri MARI. A crezut în ele, de aceea a şi scris, a desenat, a „studiat” şi cerul (mi-a spus într-o zi acum multe luni în urmă că a văzut pe cer roiul de stele M24, i-am propus să îşi facă un caiet de observaţii, ca să folosească datele în viitor). Acum parcă nu mai are pasiuni. Îl surprind cu câte un joc la calculator..
Ah, îmi aduc aminte de jocul acela pentru care am muncit o grămadă să o conving pe mama să mi-l ia. Era prin 1981-82 şi apăruse un joc din RDG, era o chestie cu lentile, se puteau monta binoclu, microscop, telescop etc.
Cred că am făcut toate combinaţiile posibile. Îţi mulţumesc că mi-ai adus aminte de asta.
Descrii foarte bine chestiunea cu „sistema”
erată:
ce a mai făcut nou, ce a mai învăţat
aterizare
Pingback: 1900, Cele 10 porunci ale predicatorului, Brînză în coajă de brad, Sfînta mînie împotriva lui Dumnezeu « La patratosu