Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
OK !
There is a postmodern architecture..
There is o post modern painting…
There is a post modern literature…There are many other „postmoderns” …
But what about postmodern life? Where is the demarcation line between it’s foundation (in terms of sub-,un-, and consciousness) and it’s capricious, meaningless, senseless appearance?
cu siguranţă, da putem spune asta.
şi eu şi tu putem face artă postmodernă.
Luăm puşca cu vopsea, tragem în nişte perdele şi cearceafuri,
ne tăvălim în ele şi le expunem. 10.000 de euro bucata.
se poate face muzică concretă, sonata 1 pentru tingire şi vîslă.
întrebarea grecilor rămîne…. care-i rostul?
Am citit si eu pasajul asta in limba romana azi:) de la br. Ravi. Chiar ma bucur ca am gasit si imaginile despre care vorbea inainte sa le caut:D
🙂
am folosit exemplul acesta în predica de ieri şi de aceea am ţinut să pun imaginile.
Era interesant.
eu vorbeam şi cineva pe tel mobil se uita deja pe blogul meu şi vedea imaginile.
este prima dată cînd mi s-a întîmplat acest lucru 🙂
cu scufundarea titanicului…
Cred că arta postmodernă nu vrea altceva decât să afirme (printre altele) descoperirea omului că s-ar putea ca de fapt să nu existe o noimă a tot ce îl înconjoară, că scopul ar putea fi doar o proprietate abstractă atribuită lucrurilor/evenimentelor înconjurătoare dar care în fond ar fi doar o născocire a minţii sale.
A construi un argument din istorioara asta e ca şi cum ai spune că muzica postmodernă e un eşec pentru că artistul ciupeşte o coardă care există acolo şi e întinsă cu un scop sau pur şi simplu(cum voi arăta mai jos) că gardul dintre mine şi vecinul are un scop. Nu au legătură una cu alta.
Artistul trebuie să ciupească o coardă care există şi e întinsă ca să aibă nişte sunete(un fundament fizic) pe care mai apoi le aranjează aleator sau cum o vrea.. O clădire postmodernă trebuie să aibă un fundament fizic pe care mai apoi arhitectul să îşi poată aranja fără noimă stâlpii şi scările.
Arta postmodernă(şi evident arta în general) îşi proclamă mesajul operând doar cu aranjarea(obiectelor, culorilor, sunetelor…) şi nu cu substratul lor fizic; altfel ar fi.. rezistenţa materialelor, sau meşteşugul fabricării instrumentelor…
Ce încerc să diferenţiez e muzica de sunet, pictura de culoare, arhitectura de cărămizi.
Pe scurt: fundaţia face parte din clădire dar nu face parte din ‘bucata artistică’.
Şi pentru că nu au legătură una cu alta, a spune că mesajul arhitecturii postmoderne e un eşec pentru că există un scop pentru care a fost făcută fundaţia e totuna cu a spune că -||- e un eşec pentru că există un scop pentru care a fost construit gardul dintre mine şi vecinul sau orice altceva.
Desigur, de aici încolo discuţia poate continua mai filozific. Scepticul ar putea spune că arta postmodernă eşuează pentru că el a găsit un scop în ceva, orice(fundaţia, gardul, etc.)
Dar de aici scepticul cât şi artistul sunt de fapt puşi în situaţia de a-şi argumenta poziţia iniţială. Şi nu ştiu dacă este cineva în măsură să o analizeze raţional şi să dea un răspuns problemei existenţei sensului.
Ar fi un cerc vicios.
da, tocmaiasta cred că subliniează şi autorul, că nu putem construi suprastructura „artistică”, aşa cum îi spui, dacă nu sîntem deacord cu nişte chestiuni fundamentale.
Adică 2 plus 2 vor face patru şi pentru artist şi pentru inginer, şi pentru matematician, believe it or not 😦
Filoyoful s-ar putea să încerce să jne convingă că totul este o convenţie.
Aici nu este vorba de artă în special, ci de ideea de negociere a adevărurilor fundamentale.
Pingback: Încordări, Ţara lui Papură Vodă, Epilog la Platon, Titanic, arhitectura postmodernă şi slăbănogii nevindecaţi « La patratosu