Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Cât de actual sună !
cîte s-ar fi putut face în aceşti 20 de ani, acestă vorbă a fost spusă acum 20 de ani, fix exact!
Mai grav este ca dupa aceasta discutie, dupa ce un geniu ca si Celibidache a avut curajul sa spuna lucrurilor pe nume (de altfel il caracteriza aceasta franchete debordanta si lipsa oricaror scrupule) nu s-a schimbat nimic, ba mai rau, un mediocru ca Adrian Iorgulescu a avut mandat de ministru al culturii, la Universitatea de Muzica din Bucuresti alti mediocri promoveaza manelele (exista programe de doctorat care functioneaza ca acum 100 de ani in Europa „civilizata”, fara acces la informatie etc…) iar cultura a ramas aceeasi „Cenusareasa” indiferent de sistem.
draga Ioana, care crezi că ar fi soluţia?
Eu cred că putem depăşi această stare, dar în cîteva generaţii, deja am început să lucrăm!
Cred ca aceasta stare poate fi depasita, dar nu mai apucam sa vedem rezultatele, din pacate, si nici copiii nostri nu cred sa prinda momentul…
Solutia este una singura, dar imposibila: promovarea si sustinerea valorilor.
ba da, copiii noştri vor vedea momentul şi se vor bucura de ei, cînd vor fi bunici.
merită.
O pustie durează întotdeauna, în orice condiţii, chiar şi în afara deşertului, tot 40 de ani.
„sistemul e de vina…” pare o scuza jenanta si totusi cateodata simti ca cu un ghiocel nu se face primavara. E incredibil cat de grea e lupta cu mediocritatea. Da! suntem de vina… si parca totusi nu… Cine sa fie de vina oare in toata povestea asta cu mediocritatea?
cine?pă ce spunea Celibidache? Noi…
Speranţa mea este că şi Celibidache a fost ….olecuţă de român, deşi prin sîngele lui curgea alt sînge…
vorba lui Cristi Bădiliţă… domle… cei mai buni români: Eminovici, Steinhardt, Wurmbrandt 🙂
Da, si a fost animat de ura de sine, caci in anii 30 a cochetat cu miscarea legionara
A fost mai roman decat multi care se declara mari romani!
aşa este.. ca şi Steinhardt
Mda… ce-i drept nici un nume dinr-astea nu se termina in „escu” 🙂
Din păcate!
bune cuvinte si intelepte cuvinte.Pacat ca natura romaneasca nu a fost inzestrata si cu o forta mintala care sa poata sa fie capabila sa arate adevarata valoare a acestui neam.Noi romanii incepem sa ne miscam doar cand…ne ajunge cutitul la os.
Ce pacat ca unii nici oase nu mai au.
ce sa mai vorbim de „coloana vertebrala”!
Frate Ady aceasta expresie „Noi romanii incepem sa ne miscam doar cand…ne ajunge cutitul la os.” ma duce cu gandu in istoria poporului roman mereu subjugat.
De fiecare data cand s-au ivit varfuri valoroase (celebritati) in Romania parca asa de clar se vede specialitatea poporului roman de a taia varfurile nu de ale promova ca si „o cetate asejata pe stanca”.
Totusi e interesant ca formarea noastra inspre geniu ne o modeleaza strainii iar poporul roman inca presupun ca promoveaza mediocritatea.
Daca indreptam vorbele Maestrului Celibidache spre crestinismul din Romania, cred ca sunt la fel de actuale ca si in dreptul culturii romanesti.
Cand am spus crestinism nu m-am referit la vreo ramura anume, ci la evanghelicii romani in general.
probabi da
Pingback: Celibidache “Sînteţi cu toţii vinovaţi”, o problemă de şah, povestea lui Silvian « La patratosu
Pingback: Celibidache – superlativ | Marius Cruceru