Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
dar, e posibil sa ne rugam… neincetat?
Asa trebuie sa se manifeste la toti? Sa ne doara cand iesim din rugaciune?
Eu nu simt durere, simt o pace care ma face sa zburd sa radiez, sa arat acea iubire care-i gata sa dea pe laturi. Pe mine ma schimba rugaciunea si atunci cand ies mi se pare ca o parte din cer a ramas lin mine. Dar nu cred ca exista o regula, la fiecare se manifesta altfel, nu?
In rugaciune imi gasesc echilibrul de care am asa mare nevoie!! Cand sunt tulburata , prin rugaciune imi regasesc linistea inimii si a mintii. Cu adevarat, pentru mine rugaciunea este respiratia sufletului.
Sfantul augustin spune ca:”Rugăciunea este unitatea de măsură a dragostei.” (Elisa am pus semnele citarii, ati vazut? :))
Nu pot decit sa spun Amin. Si Domnul sa binecuviteze timpul de rugaciune.
Si eu simt o pace in suflet cand patrund in rugaciune si apoi cand ies. Uneori imi e greu sa ies. Pur si simplu trebuie sa simt mmentul in care trebuie sa ies. Altfel nu pot.
fantastica descriere !
sper să fie aşa.
Imi permit o intrebare, fara nimic din sarcasmul care s-ar putea întrevede. Dacă este atât de importanta (şi este) rugăciunea, indiferent de formele ei (atât în conţinut, cât şi în modul de exprimare), de ce la slujbele din Bisericile Baptiste „Serviciul Divin” începe după terminarea „opţionalului” timp de rugăciune? Pun această întrebare, pentru că nu am înţeles niciodată de unde vine aceast mod de a „face biserică”, în care foarte mulţi credincioşi merg doar la „Serviciul Divin”, timpul de rugăciune fiind doar pentru câţiva, mai trecuţi prin viaţă.
Remarcabil pentru un păstor baptist acest curaj de a folosi imaginea „pierderii” în rugăciune, a deplasării prin lumile spirituale… S-ar putea că va trebui să daţi explecaţii pentru unii care vor să priceapă raţional toate experienţele spirituale. Ups… am folosit cuvântul „experienţă”.
Felicitări pentru articol. Cred că rugăciunea este veriga lipsă, sau veriga slabă a lanţului.
God Bless You!
Multumesc
Domnul sa ne ajute sa iubim rugaciunea.
Ravenhill scria despre un prieten , ceva de genul: <>.
Cind se termina rugaciunea?? cind incepe rugaciunea?? Acesta este timpul cind stai de vorba cu Domnul si asta face mult. Ma rog ca Domnul sa-mi de-a putere sa stau cit mai mult si mai des in rugaciune.