Mai bine!!! Am lăsat aparatul de fotografiat acasă. Aşa am vrut.
Ştiam cît de mare va fi ispita, dar am decis să fac o formă de post. Ştiam că mă voi întoarce cu o gramadă de poze acasă, va trebui să fac selecţia, voi avea foarte multe rebuturi, voi privi prea multe lucruri prin obiectivul aparatului de fotografiat pentru a prinde cel mai bun unghi, cea mai bună lumină. Am păţit-o de prea multe ori.
Aşa că am plecat fără aparat de fotografiat.
Am fost la Versailles. La palat. Oricum am acea părere de rău că Natalia nu este cu mine. La fel sufăr cînd văd un film bun fără ea, cînd mănînc fără ea o mîncare bună, cînd văd un peisaj frumos fără ea. Este imposibil de alungat acea părăre de rău a neîmpărtăşirii.
Oricum aş fi avut aceeaşi suferinţă şi cu aparatul de fotografiat în mînă.
Am intrat în palat şi m-am trezit, ca de obicei, într-o mare de japonezi care fotografiau continuu. Totul. Orice. Pe ei între statui, pe ei între oglinzi, capelă, orice.
Atunci mi-am dat seama de ce fotografiem atît de mult în excursii.
Avem falsa senzaţie că vom putea salva imaginile pentru a le savura mai tîrziu. Nu ne bucurăm de clipa prezentă, de imaginea de la „faţa locului”, de imaginea tridimensională, cu atmosfera şi mirosurile locului (vezi postul cu odormemorizatoru) şi credem că ne vom putea amîna plăcerea.
Fals.
Pierdem timpul prezent între clickăituri şi pierdem imaginea privind prin obiective tot timpul, căutînd cea mai bună perspectivă nu pentru privit, ci pentru fotografiat, ceea ce este cu totul şi cu totul diferit.
Ne trezim acasă cu patru carduri de 2 G de poze, sute şi mii, pentru care nu mai avem timp să le revizităm, poze care vor rămîne ani de zile pe CD-uri şi DVD-uri, poze, majoritatea proaste, care ne vor frustra pentru că am pierdut clipa pentru o înţepenire a ei în imagine.
Amintirile nu se pot fotografia.
Imaginile pot fi păstrate, dar s-ar putea să vedem mai puţin …
Azi am fost atît de liber… M-am simţit atît de dezlegat de îndatorirea de fotografia totul. Cordeaua aparatului de fotografiat era ca o lesă de cîine pentru obsedaţii de pixeli, m-am simţit zburdînd ca un cîine căruia îi dai drumul pentru prima dată din zgardă…
Vreţi imagini? Vreau imagini? e plin internetul de ele. Luaţi-le, dar încercaţi să mergeţi din cînd în cînd şi fără aparat de fotografiat.
Niagara nu este mai frumoasă cu mine în dreptul ei rînjind, nici eu mai frumos cu Niagara în spate, dar stropii ei pe faţă… nu se uită.
Şi mîine mă voi duce fără aparat de fotografiat, ca să văd mai adînc şi ca să reţin mai multe.
Marius Cruceru 
bine scris, bine gandit. punct si aprobat.
multumesc, Calin, nu poţi să faci şi o ştampilă cu cele de mai sus? 🙂
Interesanta perspectiva. Eu de obicei fac poze pentru a arata familiei/prietenilor locurile ce merita vazuta prin ochii mei.
şi reuşeşti să le arăţi locurile aşa cum s-au văzut ele prin ochii tăi?
nu cred.
eu prefer să le povestesc.
asta am făcut, am povestit soţiei, aşa că următoarea dată a venit cu mine.
şi amîndoi am luat aparatul 🙂
🙂 exact senzatia asta am avut-o in ultima calatorie…pierd ,,momentul” pt a imortaliza ceva ce nu se poate imortaliza. Dupa doua zile de fotografiat intens am sters tot cardul de memorie din greseala…Frustrare maxima! Probabil la urmatoarea calatorie o sa-l folosesc mult mai putin sau deloc!
foarte bine ai descris senzaţia, Viorel,.
Imi place cum ganditi aici frate Marius! Adica … de prea multe ori m-am chinuit si eu sa prind poza perfecta, si dupa ce am facut-o am trecut mai departe, lasand o ultima privire doar in fuga asupra peisajului pozat.
Exact, exact, privim majoritatea pozelor prin pătrăţelul ăla de la aparat şi … cînd colo… vîntul, răcoarea, briza, căldura, ratzele soarelui, ..MIROSURILE…
astea cum le mai luăm cu noi?
Am avut exact aceeași senzație cînd s-a botezat Naum. De prea multă grijă să nu pierd momentul filmării (pentru el, în viitor…) era cît pe ce să pierd sentimente cu care nu te mai întîlnești pe ecran. Mi-am dat subit seama că nu-mi privesc copilul prin ochii mamei a cărei rugăciune fierbinte a fost ascultată. Nu se compară nimic cu bucuria de a-ți vedea fiul care se identifică cu Domnul Isus; e cea mai mare dorință a unui părinte credincios! După multe pregătiri și anticipare intensă, era să pierd complet clipa.
Atunci mi-am dat seama de ce există fotografi și videografi. Dă cuiva aparatul, oricui -dacă vrei neaparat să imortalizezi ceva- închide ochii, deschide inima, deschide din nou ochii și trăiește prezentul cu bucuriile lui.
Corina, îţi mulţumesc pentru această mărturie…
se poate găsi totuşi o soluţie de compromis. Angajaţi fotografi la evenimente. Lăsaţi-i pe ei să îşi facă slujba. Ei sînt distanţi faţă de eveniment şi s-ar putea să prindă chiar mai bine decît voi anumite momente.
pai rolul pozei, spre deosebire de niste poze de pe internet, chiar acesta este sa ne conserve mai bine niste amintiri. eu le revad cu placere. cred ca nu s`a inteles prea bine utilitatea lor…
am fost, de pilda, la palatul de iarna (Ermitaj) din vechiul Leningrad, acum St Petersburg. as da orice sa am in cutia de amintiri niste poze facute acolo.
le ai, sînt în minte, de acolo nu se pierd… nu … prea se pierd.
sa stii ca excelez la capitolul memorie vizuala. din cele cateva ore petrecute acolo mai retin cateva franturi…nu la fel as putea spune acum vizualizand niste poze…
pe de alta parte, sunt de acord ca obsesia fotografierii in exces si in cautarea pozei perfecte ne fac vulnerabili si vom rata, poate, esentialul.
ce făceau oare bătrînii noştri fără aparatele acestea? Povesteau mai frumos, nu-i aşa?
Ai ascultat vreodată bătrînii care povesteau de pe front? Este ca la orbi, atunci cînd îţi lipseşte ceva, se dezvoltă în compensaţie celelalte capacităţi,
mă tem că fotografierea ne-a amputat darul povestirilor.
se prea poate. bunicul meu a fost 3 ani prinzonier la rusi. sa vezi acolo povestiri!!
înregistrează-l. Urgent!
1. Niciodata nu se poate reda in cuvinte cu exacitate ceea se poate vedea in fotografie
2. Fotografia-amintire nu trebuie sa fie perfecta
3. Daca toti am lua de pe net cine le-ar mai face? si fotografia facuta de mine este amintirea mea nu a altora.
4.”Amintirile nu se pot fotografia.”
Dar fotografia poate aduce aminte! 🙂
Eu zic ca totusi este pacat ca nu v-ati luat aparatul cu dv.
am revenit după un an şi l-am luat, dar nu sînt faorte mulţumit de poze. L-am luat de această dată pentru că am fost împreună cu soţia… l-am luat că acasă nu aveam cui să povestesc…
prima dată l-am lăsat acasă pentru că acasă era soţia, aşteptînd imagini mai clare decît din aparatul de fotografiat. ingura modalitate de a realiza imagini mai fidele decît fotografiile … pentru mine… este să povestesc ce văd 🙂
aşa am şi făcut şi acum, cînd a fost şi ea… a fost dezamăgită că nu este atît de frumos.
Nu toata lumea are darul acesta, ei na! 🙂 Eu prefer sa arat, prefer semnele, ma auta mai mult 😀
uneori poţi să …. cînţi o imagine. Încearcă!
Sa asult o melodie care sa se contopeasca cu peisajul, da, dar daca l-as canta eu ar iesi cam asa:
„Creste iarba, iarba deasa
Perpendicular pe casa
Vine calul si o paste
Alta iarba se dezvolta” 🙂
Bravos, Marius. Bine ai facut. Post de fotografie. Si eu fac mereu. Poate prea des pentru unul care se da uneori fotograf. Nu exista nimic mai enervant decit sa parazitezi lumea cu imagini clare ale unor idei confuze.
Vi-l recomand deci aici pe unul din autorii mei favoriti – Martin Parr. Cu un nestavilit umor britanic deconstruieste in proiectele lui printre altele si pasiunea generalizata ptr pozele de tip „iola”. Adica „io la mare”, „io la Paris” etc. Enjoy.
http://www.magnumphotos.com/Archive/c.aspx?VP=XSpecific_MAG.StoryDetail_VPage&pid=29YL534Q48UP
voicu bojan
http://www.diafragma9.ro
foarte bine spus: imagini clare ale unor idei confuze. De reţinut!
şi chestia cu pozele de tip… IOLA
Foarte, foarte adevărat. Mi-am dat şi eu seama acum ceva vreme cât de păguboasă şi stupidă e obsesia (‘the urge’) de a vrea să fotografiezi totul, în loc să trăieşti pur şi simplu momentele frumoase cu atenţie neîmpărţită.
Foarte bun cuvînt… the urge… unii chiar aşa se manifestă, parcă „s-ar scăpa la baie”. nu pot dacă nu trag cu bliţul cînd ţi-e lumea mai dragă şi aşa nefulgerată cum a făcut-o Dumnezeu.. atunci se bagă cu fotonul în ochi.
How about doing ALL the work exclusively with the client watching you through Skype screen sharing and, alternatively, with him sitting right next to you?
Yes, it happened on Earth.
Ha ha, asta trebuia sa ajunga pe un alt post. Am selectat alt tab din greseala.
Se poate sterge.
Aici trebuia sa ajunga:
http://freelanceswitch.com/freelance-freedom/freelance-freedom-181-video-conference
🙂
se poate aşa ceva?
Eu cred ca trebuie cumpatare chiar si-n fotografiere…:) De fapt ca-n orice lucru de pe pamant…ce-i prea mult strica, ce-i prea putin, n-ajunge…
Fiti binecuvantati , fotografiati sau nu:))
da, corect, cumpătarea este bună şi foarte bbună analiză la ştergerea pozelor.