Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
Nu ştiu cum sunt alţii, dar mie mi se întămplă des să aud fără să ascult. În acele momente sunt numit (pe drept) absent-minded. Sunt sigur că bărbaţilor li se va părea mai uşor acest exerciţiu decât femeilor! 🙂
Problema intervine când alegem noi ce vrem să ascultăm şi ce să auzim doar. Unele discuţii sunt ca melodiile de proastă calitate care ţi se învig în ureche ca un ac de albină: doare, vrei să-l scoţi, dar eşti neputincios.
Mi-a venit un gind…citind despre exercitiul de yoga…Poate Dumnezeu vrea sa ne tina cuplati cu realitate; sa nu putem sa o ignoram – ne-a dat totusi posibilitatea de a alege …nu ne tine legati.
Solutia problemei trebuie sa fie tot biblica. Modelul ar putea fi Pasitul pe ape a lui Petru. Minunea este urmarea unei ascultari tintite si sustinute. In momentul in care Petru nu mai are auzul focalizat catre Isus ci catre valurile a caror sunet masura taria furtunii el incepe sa se scufunde. Solutia are deci trei conditionari: FOCALIZAREA voluntara catre SURSA CORECTA si CONSECVENTA. Doar ca auzirea nu face obiectul niciunui act educational. Legat de privire se mai face un fel de educare in special cu privire la anumite „tematici”. Legat de auz nu se face nici un fel de educare, in special cind ceea ce este de auzit nu are continut semantic (text). Atit familia cit si biserica, dar mai ales scoala ar trebui sa preia aceasta carenta a pregatirii tinerilor pentru gestionarea spatiului sonor in care este imersat de la nastere pina la moarte.
Draga Dorin, sînt în plin proces de educare a urechilor cu fiul meu. Dureros, ş ipentru mine şi pentru el.
Poate pentru ca ascultarea face mai mult ca jertfa, Dumnezeu a ales sa nu avem posibilitatea sa ne inchidem urechile. Poate. poate printre celelalte vocii, zgomote, sa patrunda si Cuvantul Lui. De aceea credinta vine in urma auzirii. No, asa cred eu. 🙂
Perfect adevarat, doar ca in noianul de sunete nu toate sunt bune. Unele sunt rele prin mesajul lor, altele prin faptul ca ecraneaza pe cele care sunt bune. Cind este vorba despre suntele care sunt organizate in limbaje lingvistice-cuvinte- parca ne mai descurcam, avem ceva dreptare. Ce ne facem cind suntele sunt cele care formeaza muzica. (Iar muzica la rindul ei este formata din sunete muzicale, zgomote si taceri !!!) Cum stie copiulul mai apoi tinarul, sau chiar adultul care sunt cele care trebuie ascultate. Spre ce sa-si indrepte atentia auditiva???
Draga Dorin,
Oare se poate educa nu numai auzul, ci şi urechea, gustul? Tocmai am avut o discuţie cu cineva pe facebook referitoare la pensionara Jeni Făraş care vine să cînte în Rromînika din nou cîntec intrat în Guiness Book, vîndut tare, Ză pauăr of love.
Cum am putea convinge generaţia noastră că şi dacă un cîntec se vinde în milioane de exemplare acela nu este un criteriu de valoare… dar este o discuţie atît de lungă..