Este festivalul George Enescu. În seara asta au avut concert Voces–ii. Superb. Dmitri Shostakovici astă seară. Nu mă prea dau în vînt după compozitorii ruşi din veacul XX, dar am auzit din nou sunetele Prelipcenilor. Am fost prieten cu fratele lor mai mic, Sebastian, violoncelist. El m-a îmbolnăvit de violoncel. Mama lor, o dulceaţă de femeie. O doamnă, o Doamnă!

Dar nu de asta îmi place Voces-ul, nici pentru că sînt legaţi de Iaşi şi Iaşul este oraşul meu preferat. Nu!

Voceşii îmi plac pentru sunet (sound), pentru repertoriu, pentru felul în care au perfecţionat arta cvartetului, pentru stilul inconfundabil al interpretării, pentru feeling…

dar cel mai mult îmi plac pentru că au rămas împreună 35 de ani….

T R E I Z E C I SI C I N C I D E A N I….împreună

O viaţă de om! Şi se cunoaşte. Cîntă fără să tragă cu coada ochiului unii la alţii.

Dar este ceva şi mai important în asta: sînt români şi totuşi au reuşit să rămînă împreună, fără să îi despartă orgoliile, fără să îşi facă fiecare cvartetul lui etc.

Au dovedit că se poate.
Au arătat tuturor că se poate mai bine şi mai bine şi mai bine şi mai bine, cu fiecare an.

De ce oare generaţiile binecuvîntate de Dumnezeu cu atîtea daruri nu pot să rămînă împreună. Ce frumos sună Voces-ul! Dacă nu s-ar fi înţeles, ar fi fost fiecare cîte un şef extraordinar de partită la vioara 1, vioara 2, la violă şi violoncel.

Mă rog lui Dumnezeu pentru vremea în care românii vor putea să „cînte” împreună, fără însă a sacrifica principiile şi morala elementară într-un compromis care să rezulte în unitate, dar fără putere lăuntrică.

Mă rog nu numai pentru „împreună”, mă rog şi pentru „bine”.

Împreună şi bine!

Voces au reuşit.

(aceasta postare este scrisă în urmă cu trei ani. Voceșii nu s-au despărțit încă. S-ar putea să facă 40 de ani împreună. Acum l-au invitat și pe fratele lor mai mic, Sebastian Vîrtosu să cînte împreună cu ei. Cu Sebastian am petrecut o vacanță întreagă și mi-a dat o doză de violoncel. Doza de violoncel este un drog care dă dependență la prima injectare.)