Nea Onică (nea Ion Nicola din Chilia, Făgețel, cătunul Purcărești) a spus miercuri:
– Gata, bă, mă duc acasă, gata, asta-i ultima masă pe care o iau.
– Un’ te duci, tată, ce aici nu ești acasă? l-a întrebat fi-său, Costică
– Mă duc, bă, acasă la mine … du-te la oraș să cumperi lămîi și portocale, iar mie să-mi dai niște lapte.
Cînd a venit vorba de plecat, lui Costică i-a trecut prin minte un gînd negru și s-a dus să verifice coșciugul. În Oltenia bătrînii își fac coșciugul cu mult înainte de ziua morții. Ţin cocenii în el. Nea Onică își făcuse coșciugul în urmă cu 40 de ani. Era încă bun, un pic de lac pe el…. și gata. Era scris pe el cu litere subțiate deja: Ion Nicola, 1907 -… Ieri s-a completat și spațiul lăsat în așteptare: 2010.
Vineri, la aceași oră și în aceeași zi ca și nevastă-sa în urmă cu 18 ani, a plecat acasă. S-a așezat pe spate, a pus mîinile pe piept, deși niciodată nu dormea așa, și a plecat.
A prins două războie, colectivizarea, a prins patronii, a prins și comuniștii.
Nea Onică a trăit 103 ani. Rămăsese singurul din leatul lui. Toți ceilalți s-au dus mai devreme. Nu mai avea pe nimeni să amintească aceleași lucruri, aceiași oameni.
Cînd a venit pastorul în primăvară să îi ureze de bine și să îl felicite pentru cei 80 de ani de credință și bună mărturie, era lucid, vesel. Singura problemă? Îl dureau puțin picioarele.
A mîncat regulat: la 8 dimineața, la 1 după-amiaza, la 7 seara, indiferent de ce făceau ceilalți:
-Bă, voi puteți să mai munciți, eu mă duc să mănînc.
A dormit cît trebuie și s-a tratat cu ceaiuri. Avea ceaiurile lui pe care le bea în fiecare zi. Așa a purtat o prostată care l-a supărat vreo 50 de ani.
Pe la 90 de ani nu mai putea munci pămîntul, dar nu se putea ţine să nu facă ceva cu folos. Dimineața păștea păsările. Stătea sub umbrar și le supraveghea. Venea de nămiezi acasă, culca un pui d somn și apoi încă vreo trei ore sub umbrar. Iarna își găsea de lucru prin casa pe care a construit-o cu mîinile lui în urmă cu 70 de ani. În două săptămîni va fi demolată.
A trăit o viață exemplară. La înmormîntare a fost aproape tot cătunul. Își făceau oamenii cruce numărînd mașinile care aduceau străinii care l-au cunoscut.
Nea Onică a fost singurul baptist din Chilia, le-a lăsat oamenilor moștenire o mărturie impecabilă și sfatul de a citi neapărat Cartea.
La înmormîntarea unui bătrîn de 103 ani nu se bocește, nu se plînge, dar o sobrietate senină a plutit între cîntecul păsărilor, zumzăitul albinelor și chelălăitul cîinelui.
Cimitirul rar l-a primit cu gura larg deschisă la odihna de o vreme. Nea Onică a fost un om vechi, era mai vechi decît multe cruci din cimitir și vechi în credință. Chilienii nu i-au împărtășit credința, dar i-au respectat-o. Timizi, nu știau ce să facă cu lumînările din mîini și unul s-a dus în clopotniță să bată clopotul în dungă a jale, prima dată cînd clopotul capelei zidită în 1842 a bătut pentru un evanghelist… așa i-a zis țața Jana, nu i-a zis „baptist”, nici „pocăit”, ci „evanghelist”:
– E bine, maică, așa ca el, e bine, dar eu nu poci și gata, nu poci să iert pe ăia de-mi fac rău, ăia de stă la poartă așa și-mi arată pumnu, dac-aș putea să iert….
Marius Cruceru 
Uni oameni a lui Dumnezeu stiu cand este vremea sa pleace „acasa”. Fratele Iacob Sumandea inainte de accident a zis fratilor din masina: „Eu ma culc, daca nu ma scol sa spuneti fratilor ca am plecat acasa.” A murit intr-un accident de masina, singurul din cei noua care au fost accidentati.
Asa as vrea sa mor si eu, senina si sigura ca ma duc la locul pregatit.
Dumnezeo sa-l hodineasca!
Frumos.
Aşa să fie!
Slavit sa fie Domnul!
cand cineva traieste cu adevarat in pocinta..il apreciaza si „unii” si :”altii”
frumoasa viata….
Nea Onica n-a dat cu arminianismul si calvinismul. 🙂
Ba da, dar nu ştia cum se cheamă! 🙂
erata:pocainta…
Cand se pune Marius la povestit istorii ma duce cu gandul la oamenii talentati intalniti in Bucovina ,sunt de neintrecut , artisti ai povestilor , lor le e deajuns un cuvant , un nume, ca-ti face toata povestea ! Asa e si asta !
Mulţumesc, Wes, iertare pentru greşeli, am scris pe lap-top, pe drum, în timp ce Natalia conducea.
103 ani! Cat i s-a parut lui nea Onica? Mult, putin? Doar la acea varsta a putut spune: de ajuns … De ce oare calul galben nu l-a luat mai devreme ? Probabil a fost consecvent promisiunilor care garanteaza credinciosilor viata lunga si aici pe pamant in anumite conditii.
„ … daca vei umbla in caile Mele, pazind legile si poruncile Mele, cum a facut David … iti voi lungi zilele“ 1 Imp. 3: 14
„Il voi satura cu viata lunga …“ Ps. 91: 16
„ … pastreaza sfaturile … caci ele iti vor lungi zilele si anii vietii tale …“ Prov. 3; 1-2
Nu stiu daca mi-as dori sa ajung la aceeasi varsta, insa nici prea curand nu ma grabesc sa ajung dincolo … Sigur ca trebuie sa fim pregatiti in orice moment de intalnirea fata catre Fata, insa intalnirea o experimentam inca de aici … si ne putem bucura de acum de valentele acestei partasii … De ce sa nu calatorim cat mai mult pe pamant, pentru a aduna cat mai multe roade, comori?
Personal, nici n-as vrea sa vad moartea. Daca insa de rapire nu are parte generatia noastra, atunci ar fi de preferat soarta lui Enoh, care nu s-a mai vazut, pentru ca l-a luat Dumnezeu, sau a lui Ilie care a fost luat la cer intr-un vartej de vant. E cam pretentioasa formularea pentru zilele noastre, stiu, insa macar sa nu pot spune la momentul respectiv, ca n-am optat si pentru varianta asta …
Lucia, nu întotdeauna lungimea vieţii înseamnă binecuvîntare, nici scurtimea ei, blestem.
No comment! Dumnezeu a fost intr-adevar onorat de acest om!
da, eu m-am ridicat un pic în picioare şi am scris aşa la tastatură în onoarea lui nea Onică.
Onor!