De ce nu spune românul „nu ştiu”? (P)

Pentru că nu poate.

Merg cu soţia şi copiii la Arieşeni. Nu-i nici un indicator spre Arieşeni, dar întrebăm pe „unul de-ai casei”pe şosele, un şofer de camion: „Bună ziua! Sănătate! Unde este drumul spre Arieşeni, domnu …”. Îşi dă şapca pe ochi, se scarpină la ceafă, are o clipă de cumpănă după care spune: „Mergeţi vreo 20 de km mai încolo şi mai întrebaţi…”. Am mers. Am întrebat. A trebuit să mă întorc cei 20 de km înapoi şi încă 5 pe lîngă ăştia ca să găsesc drumul, după ce am întrebat o femeie cu cărucior şi fără carnet.
Mă duc să o aştept pe mama în gară. Este în vîrstă, a venit cu ceialalţi nepoţi. Întreb pe „unul de-ai casei” unul dintre ciocănarii care verifică roţile la trenuri. Presupun că este cea mai indicată persoană să îmi spună cum ar trebui să fie aranjate vagoanele, cu numerele mici în spate sau în faţă ca să nu alergăm după tren, ca să nu se sperie mama că n-a aşteptat-o nimeni. „Unde sînt vagoanele cu numerele mici? În spate sau în faţă, domnu…”. Are o clipă de cumpănă…dar nu poate să admită că este incompetent în dreptul întrebării, trebuie să se exprime, că doar „este de-al casei”. Îmi spune „E bine…. cam pe unde staţi dvs. pe aici e bine…”.

Am alergat pe lîngă tren.

De ce, atunci cînd sîntem întrebaţi, nu putem spune „nu ştiu”? Pur si simplu. Fără a deveni „încurcă-lume”? Nu ştiu!

Poate ca să nu dezamăgim. Românului îi pasă de ce crede celălalt despre el. Cum să creadă că sunt prost? Asta vine alături de observaţia că românu se pricepe la orice: fotbal, agricultură, politică, muzică (creştină, necreştină, manele, giamparale), astronomie, ca-n crîşma din Moromeţii.

Poate că dintr-o amabilitate pervertită. Să ajutăm cu orice preţ. Chiar dacă ajutorul devine piedică? Nu-i aşa? Românul este cel mai ospitalier european. Da, dar nu cel mai onest şi transparent, nu-i aşa?

Se poate din cauza propensiunii de a se descurca cu orice preţ? „Las, tată, că le rezolvăm noi”. Şi te rezolvăm şi pe tine. Chiar dacă nu este o rezolvare definitivă. Nu-i aşa că pleci fericit din faţa lui. Ai răspunsul, chiar dacă este fals. „Omu se pricepe, bre!”.

Una este că merg eu cu 45 km în plus, alta este că alerg eu după tren, face bine la colesterol, alta este cînd românu se exprimă pe TV-u, pe talk-show-uri, el spune „alea-alea”, cu pumnu sub bărbie, privind şmechereşte, orientîndu-se în teren. Nu contează că nu-i adevărat, dar sună bine. Sînt sătul de impostură. TV-ul devine un loc în care fiecare zăpăcit la modă poate spune orice despre orice. Exemplu emisiunea finalizată anticlimax cu un banc oribil, moderată de Liviu Mihaiu, „Între bine şi rău”. Între Cristi, care a avut curajul să spună la ce se pricepe şi să tacă la ce nu se pricepe, în rest, toţi s-au dat în stambă. Cel mai rău mi-a părut de fostul prieten, C. C., care „s-a dat în reverendă”, crezînd că poţi apăra strîmb o cauză dreaptă. Clericii au impresia că reverenda le dă dreptul să se exprime în dreptul oricărui lucru. Pastorii au impresia că dacă 200 de oameni îi ascultă cuminţi şi cu respect duminica vorbind despre cele sfinte, au căderea să răspundă şi la întrebarea „Părinte, da pentru fiară leneşă ce ceai să beau”.

Să învăţăm să spunem: „Nu ştiu!!!” Este un răspuns mai scurt decît un răspuns prost.

Despre Marius David

soțul Nataliei, tată și proaspăt bunic
Acest articol a fost publicat în Întrebările lui Ghiţă, dulce Românie, Fabrica de barbati, intrebările lui Naum, Perplexităţi, Pătrăţoşenii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

25 de răspunsuri la De ce nu spune românul „nu ştiu”? (P)

  1. Adevarat. Dar cred ca e universal umana chestia asta…

  2. ioan daniel zice:

    aci nu comentez nimic…nu ma pricep):

  3. pakeha zice:

    Daca stau sa ma gindesc,meteahna cu pricina e parte din felul de viata romanesc.Printre multele nationalitati cu care am treaba in viata de zi cu zi,nu-mi amintesc sa fie vreuna care sa sara in capul listei ca si compatriotii nostrii.Si mai bizare gasesc sfaturile interlocutorilor,aplicate in domeniul in care tu singur esti specialist,necontestat,ma stapinesc adesea sa nu izbucnesc in ris la auzul bazaconiilor „ce spurca pe om”.De aceea exista expresia: ” jack of all trades, master of none”.

  4. mz zice:

    Am observat ca ati intrebat doi domni prima data, si nu ati primit raspunsul corect dar, o femeie cu carucior si fara carnet, in schimb a raspuns cum stia mai bine. Poate ca e si orgoliu masculin de vina. Asta e valabil in toate statele 🙂 Am dat si eu insa destul de des din pacate peste romanul „priceput” la toate.

  5. elena zice:

    ”Nu stiu” ce sa spun, poate ca prea generalizam!?

  6. Conteaza? zice:

    Nu vreau sa le iau apararea romanilor, dar cred ca toate caracteristicile specifice unui neam (roman, englez, german, etc.) pot fii explicate prin trecutul acelui popor. De aceea pot fii generalizate in spatiul cultural respectiv, chiar daca asta nu inseamna ca prejudecatile sunt bune sau valabile de fiecare data.

    Romanii (majoritatea) au fost si sunt obisnuiti sa fie umiliti, sunt complexati de originea lor, au fost si sunt constienti de faptul ca restul ii privesc ca pe niste amarati. Urmare: au simtit nevoia mereu sa nu se faca si ei insisi de rusine prin nestiinta, au mereu tendinta de a demonstra ceva chiar si cand nu e cazul, incearca cu orice prilej de a dovedi ca pot si ei.

    Demnitate umana sau mandrie nejustificata ? Uneori granita e subtire, si de multe ori incalcata.

  7. vioricaO zice:

    O chestiune interesanta pe care trebuie sa ne educam si sa educam tinerii: sa nu ne bagam in treburile altora , ca noi le stim pe toate, (de multe ori stricam) si sa stim cand sa spunem, nu stiu! E mult mai cinstit sa recunosti ca nu stii ceva!dar si cand stii ceva sigur sa vrei sa ajuti!
    Din pacate cand se intampla asta la nivel inalt, la conducerea unei tari, se pricep la toate si de fapt le incurca pe toate ,avem toti de suferit!
    Am primit si eu un anti-sfat, vara trecuta, intr-un oras mare, voiam sa ma intorc la fiica-mea acasa, stiam ce nr. de tramvai trebuia sa iau, dar nu eram sigura de directie…am intrebat 2 persoane, in statia de tramvai ,daca e bun sensul in care merg, si am ajuns la capatul liniei de tramvai, exact in directia opusa…noroc cu telefoanele mobile, ca am putut anunta ca m-am ratacit…
    Si mai „hazliu” a fost, ca o femeie m-a auzit intreband si a auzit ce raspuns am primit, si abia la capatul liniei mi-a zis ca a auzit ce sugestii am primit ,dar nu s-a bagat:), ca nu pe ea am intrebat-o!
    Deci, ne bagam in treburi ce nu ne privesc, si cand ar trebui sa spunem adevarul,si sa ajutam, ne facem ca ploua!
    Suntem niste ciudati!:))

  8. none zice:

    In majoritatea cazurilor cred ca „viciul” acesta are o mare legatura cu „iq”-ul persoanei si bineinteles cu nivelul social. Unii oameni nu isi dau seama ca se fac de ras, inventand raspunsuri, altii percep a spune „nu stiu” o rusine, altora nu le pasa deloc si-ti spun „mergi 20 km si mai intreaba”. Mai sunt si altii care realizeaza ca nu se pricep, comunica politicos aceasta, incercand sa ajute altfel(„cunosc pe cineva de meserie {specialist}”)
    Nu-mi imaginez un om cu picioarele pe pamant, sa-ti tranteasca niste raspunsuri doar ca sa nu taca sau sa spuna „nu stiu”, fara sa se gandeasca cel putin ca poate mai da ochii cu tine, si apoi…

  9. rodica botan zice:

    De ce sa nu le raspundem la oameni, sa le dam solutii, cind atit de adesea ii spunem la Dumnezeu in rugaciuni cum sa ne rezolve problemele…? …ca si cind am fi mai competenti ca El?!

    Obiceiul asta este atit de general, ca e aproape greu sa-l deosebesti ca fiind o treaba anormala…este o „insusire” care o purtam cu deosebita satisfactie…ca pe o decoratie…”ma pricep la toate”…

    Tot de mindrie apartine?

  10. Nu stiu ce sa zic… nu stiu. 🙂

  11. Sunt destui habernisti care isi dau cu parerea doar de dragul artei dar ceva poate face si cel care primeste raspunsul. In cazul unui raspuns vag intrebatorul trebuie sa profite de orice ocazie pentru a cauta alt raspuns cat mai repede chiar daca incalca indicatiile date de primul sfatuitor.
    Problema nu este doar a oamenilor care raspund gresit (culmea, poate ei chiar cred ca ala e raspunsul bun) ci si a oamenilor care accepta un raspuns ambiguu. Cea mai buna solutie este sa intrebam cat mai multi oameni pana obtinem un raspuns exact sau macar vedem incotro tinde raspunsul majoritatii.

  12. Manole zice:

    Prea fuduli,ne e teama sa parem prosti. Nu avem capacitatea sa intelegem inteleptiunea unui ” nu stiu”.

  13. Ice zice:

    Ba mai spun si nu stiu, dar in felul bucurestenilor, ca sa scape de tine:) Eram student in Bucuresti, si daca ma rataceam pe undeva, intrebam pe cineva, doar ca sa primesc (ashea, peste umar, cand nici nu apucam sa termin bine intrebarea) un:”Nu stiu, mosule, nu-s din zona!”

  14. funlw65 zice:

    Nu, nu este asa. Peste tot intalniti oameni amabili, doritori sa ajute. Cei sictiriti din anumite motive si care au si o doza consistenta de nesimtire doar ridica din umeri sau arunca un „nu stiu” vadit enervat.

    Da, oameni care doresc sa fie utili, chiar daca nu au raspunsul cauta pe loc o solutie. Si cand constata ca nu reuseste, chiar si atunci doreste sa fie amabil, sau de folos. Indruma catre alte surse. Chiar daca isi dau seama ca nu au fost atenti la numerotare cand s-au urcat in tren, incearca pe loc sa-si aduca aminte sau sa revada imaginile anterioare.

    E doar atat, dorinta de a fi de folos, de ajutor. Majoritatea o fac cu amabilitate. Avem predispozitia de a ajuta, chiar si atunci cand nu putem fi de mare ajutor. Noua un raspuns in doi peri ni se pare nepoliticos si, din prea multa disponibilitate, chiar si un raspuns scurt e catalogat nepoliticos.

    In acele momente, cand cineva solicita ajutor, nu se pune problema complexului de inferioritate (nu e totuna cu participarea la o discutie prea docta, la o cafenea sau in tren). Doar persoanele cu probleme o fac tot timpul, peste tot, in orice situatie. Ba se trezesc gandind in avans si presupusele reactii, atitudini ale interlocutorului fata de persoana sa…

    Insa de multe ori cel care solicita ajutorul are un prea mare grad de nervozitate, cu atat mai mult cu cat e mai obosit, stresat de calatorie sau stiu eu ce motive.

    Vasi

    • Marius David zice:

      da, Vasi, interesant punct de vedere, însă această amabilitate poate fi tocmai ceea ce subminează intenţia bună.
      Este interesantă dinamica creată, vrei să ajuţi, eşti amabil să vrei să ajuţi, dar aici întervine diabolicul.
      tocmai dorinţa ta de a ajuta, neînfrînată şi amabilitatea nereţinută creează dezastrul şi efectul contrar.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.