Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
Sting ….super fain .Ar fi bine sa ne rugam pentru el .Nu v-ar placea sa-l ascultati si in vesnicie …
Are o „cantare faina ” Dragostea este mai tare decat legea.Inspirat titlu , nu?
Bine spus. Daca dragoste nu e, nimic nu e. As completa: Daca dragoste pentru Dumnezeu nu e, nu ne mai ramane nimic.
In privinta dragostei noastre pentru Dumnezeu, cred ca s-ar putea face o oarecare clasificare. Primul tip la care ma gandesc este dragostea dintai… Care se poate dilua atat de mult… incat sa devina prima dragoste „pierduta.“ Se duce cel mai repede. Daca are ceva impotriva noastra Domnul este ca ne-am parasit dragostea dintai. (Apoc. 2;4) Daca ne-am pierdut ceva din identitatea de crestini se datoreaza intr-o oarecare masura si faptului ca am lasat undeva in urma aceasta dragoste dintai. Mai este dragostea care se poate „raci“ (Matei 24;12). Aceasta fluctueaza in intensitate, mai bine zis scade, tot mai mult ca devine rece. Daca e rece, atunci probabil nu mai e. Si mai este un tip de dragoste, ca cel pe care-l simteau cei doi ucenici in drum spre Emaus, „cand le ardea inima“ in ei la auzul cuvintelor lui Isus. In inimile lor era dragoste. Nu se spune ca le ardeau creierii in cap, caz in care ar fi putut fi vorba de altceva.
De ce lasam oare uneori aceasta dragoste sa se stinga?
Mi-aduc aminte ca prima mea cantare de dragoste pe care am cantat-o Domnului a fost cea cu nr. 260 din Cantarile Evangheliei. Era noapte tarziu, lumina stinsa si eu cantam de numai, repetand la nesfarsit acelasi refren. Stiu ca ii deranjam pe fratele meu si sora mea, care se chinuiau sa adoarma, insa aveam eu grija sa ii tin treji si sa ii pun sa cante. In cele din urma tot singura am sfarsit cantarea. Aveam vreo 10-11 ani.
De abia mai tarziu, la 16 ani jumătate am hotarat insa sa ma si botez pentru ca Il iubeam pe Domnul Isus. Nici macar nu ma pocaisem cu adevarat, asa cred. Este posibila si o astfel de anomalie. Mi-amintesc ca in apa botezului inca nu aveam siguranta mantuirii, dar stiam ca Il iubesc pe Domnul si ma agatam de acest fapt. Sigur, la cateheza, teoretic, eram de acord cu toate invataturile despre acestea. Insa personal, nu le asimilasem inca. Poate daca ar fi fost sa ma iau dupa alte considerente, as fi amanat botezul, dar atunci, simteam in piept cam ceea ce simtisera cei doi ucenici in drum spre Emaus. Dupa o anumita perioada, mi-am pus in deplin acord simtirile, sentimentele cu ratiunea si cu credinta. Au trecut mai multi ani de atunci. M-am trezit uneori ca nu mai am acea dragoste. N-o mai avem pentru ca o inlocuim mereu cu altceva, desi e atat de pretioasa…
Un raspuns mesajului SOS din sticla pe care l-as da eu ar fi ca avem nevoie si de aceasta dragoste vie pentru Domnul, de acest „motor“ care ne sustine trairea, fiinta si miscarea, ne propulseaza (sa ma exprim romantic) in „alte sfere“.