Referendumul. Ce este cu referendumul? Foarte bun! şi Vaisamar scrie un articol despre referendum. Nu cred că sînt atît de entuziast ca şi dînsul totuşi.

De ce?

Bun referendumul, cum spuneam, numai că este la vremea nepotrivită, fiind folosit ca măciucă electorală sau ca paratrăznet de frustrări.

Trebuie să admitem încă o dată că domnul Traian Băsescu are o intuiţie politică excepţională. Foloseşte acest referendum pentru a magentiza toate frustrările, direcţionîndu-le către cei 471 de parlamentari din cele două camere, Camera Sedatului şi Camera Derutaţilor.

Să ne înţelegem clar:

1. Salut cu voioşie reducerea numărului de reprezentanţi ai poporului. La cei 16 milioane cît vom (vor mai) fi în 2020, după ce trece şi gripa şi mor decreţeii înainte de vremea lor (prost hrăniţi la vremea cozilor la carne şi lapte şi stresaţi de tranziţia în desfăşurare) cred că ne ajung vreo 320 de reprezentanţi (1 la 50.000). Mie şi aşa mi se pare mult. Să încercăm 1 la 100.000 de români şi ne ajung 160 de reprezentanţi în total, maxim 171. În felul acesta poate vor fi obligaţi să fie mai responsabili faţă de electorat, poate că vor propune legi, poate că vor lua cuvîntul la tribună, poate că nu vor mai putea să absenteze de la sedinţe. Să ne uităm şi prin alte părţi cu populaţii mult mai mari. Avem un parlament extrem de mare pentru o populaţie atît de mică.

2. Nu sînt de acord însă cu reducerea celor două camere la una singură. Cred că este importantă dubla filtrare, mai ales în cazul românii atît de uşor manipulabili. Ai o lege proastă. Dacă trece printr-o singură cameră este bun trecută. Un parlament bicameral ar prelungi procesul, este adevărat, dar ar strica socotelile grupurilor de interese, care se pot grupa mai greu pe două camere decît pe una singură.

Temă de gîndire:

1. Cum sînt organizate structurile paralele în Statele Unite sau Marea Britanie (ca să vedem şi o monarhie)

2. Care ar fi acel tip de democraţie model, fie republică prezidenţială, monarhie … etc., cu parlament unicameral, bicameral…. etc. din care ne putem inspira pentru a ne reorganiza „democraţia noastră originală”?

Pînă atunci eu cred că de ce ne e frică…nu vom scăpa. Nu vom scăpa de impostori şi de arivişti, de această clasă politică jalnică. Poate că cel mai deprimant spectacol pe care l-am văzut în campania asta au fost oamenii de pe lîngă prezidenţiabili. Mă refer acum la toţi prezidenţiabilii. S-au nimerit pe acolo înfometaţi de putere, cîţiva însetaţi de favoruri, lingăi de toate soiurile, şi pe faţă şi pe dos, ba chiar am văzut şi nişte coţcari locali spălaţi cu greu de scandaluri publice sau dosare penale, de uitat prin sertare dacă prezidenţiabilul lor se cotrocenizează.

Brucan a fost un optimist. Ne trebuie 80 de ani ca să ieşim din pustie… dacă poporului ales i-au trebuit 40. O clasă politică se formează în două generaţii. Deocamdată îi mai avem printre noi pe securiştii vremurilor vechi şi parveniţii vremurilor noi, care încă nu s-au săturat.

Stau şi îmi fac socotelile pe toate părţile şi…

dacă scad 471

din 300

rămîn cu o lipsă de 171 de oameni demni, înţelepţi, aristocraţi autentici, clasa politică absentă cu desăvîrşire acum cînd termenul lui Brucan se împlineşte.