Calomnia se naste din saracie a inimii, s-ar putea spune. Un suflet vitregit nu lasa drum admiratiei. Ii lipseste coarda generozitatii. Pentru calomniator, oricine reuseste este un beneficiar al jocurilor de culise. Succesul este prin definitie dubios si trebuie “demascat”. Calomniatorul traieste jos si injoseste pe toata lumea. Nu cred ca, stiind ca face rau, ar regreta faptele, minciunile sale. El pangareste cu buna stiinta. Jubileaza scriind pamflete gaunoase, atribuind motivatii sordide celor pe care ii detesta. Cand calomniatul tace, calomniatorul, insurubat in certitudinile sale peremptorii, se sufoca de furie. Nu poate suporta ideea ca tacerea este expresia unui total, nimicitor dispret. (VT)
Descrierea domnului Tismăneanu este dureros de adevărată, cu reţinere pentru generalizări de genul: „pe toată lumea…”
Calomniatorul nu înjoseşte pe toată lumea. El ridică pe cei care îi vor înjosi pe cei care merită înjosiţi în ochii lui. Calomniatorul, în schimb, îşi înjoseşte lumea, întreaga fiinţă. Trăind jos îşi coboară întreaga lume la nivelul urii, înciudării pe care o poartă. CAlomniatorul nu mai ştie că face rău. Răul şi-a făcut loc în fiinţa sa. Nu-i mai este doar atribut exterior, răul îi este lăuntric, fiinţial.
Evanghelia ne arată cu Matei Apostolul că ochiul fiind rău şi lumina este întuneric.
Matei 6:22 Luminătorul trupului este ochiul; deci de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat.
23 Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat; deci dacă lumina care este întru tine, este întunerec, dar întunerecul cu cât mai mult?
Marius Cruceru 
mi se pare extrem de interesanta descrierea lui Max Scheler (filososul pe a carui sistem etic si-a scris teza de doctorat Papa Ioan Paul al II-lea) a procesului prin care se ajunge la resentiment:
mai intai apare sentimentul razbunarii, apoi apare ranchiuna, invidia, pizma, iar in cele din urma se ajunge la resentiment. Calomniatorul se plaseaza chiar inainte de treapta resentimentului, adica la categoria pismas. Iata ce scrie Scheler despre pizmas:
„In schimb , pizma este deja o atitudine care nu este legata in acelasi sens (ca invidia) de anumite obiecte; ea nu este generata de motive determinate si nici nu dispare odata cu acestea. Mai curand sunt urmariti, si la oameni si la lucruri, acei factori valorici si acele obiecte care o pot satisface. Terfelirea si doborarea-de-pe-soclu la care recurge pizma, exacerbarea factorilor valorici negativi intalniti la oameni si la lucruri -factori care retin atentia tocmai fiindca apar la un loc cu puternici factori valorici pozitivi-, faptul ca pizma zaboveste asupra acestor factori negativi, simtind totodata o intensa multumire sufleteasca generata de existenta acestora, devin in cazul pizmei o forma stabila de derulare a trairilor, unde isi pot gasi loc cele mai diverse continuturi. Tocmai in cadrul acestei forme sau structuri se constituie experienta concreta de viata a pizmasului” (Max Scheler, Omul resentimentului, Humanitas, p.17).
Pe scurt: calomnia este un stil de viata, nu un accident.
Mulţumim pentru citat, Ionuţ. Excelent.
pe al carui sistem etic, scuze
Regula nr.1 a calomniatorului: „calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose”.
Pingback: Între pizmă şi invidie « Marius Cruceru