Am urcat sus spre Călăţea şi am tras pe dreapta lîngă troiţă, chiar la intrarea în localitate.

Cristosul de placaj şi fier era decolorat şi murdărit de păsări. Asta mi-aduce aminte de statuia lui Cuza din centrul Iaşilor, plină din cap pînă pe veston de găinaţi de porumbei. Ba, mai mult, ochii şi o parte din coastele acelui decupaj religios erau mînjite cu vopsea reflectorizantă. Cumplită privelişte să fi fost la îngînarea zilei cu noaptea. Mai ales cu noaptea.

Oare de ce facem statui „nemuritorilor”, ca să îi umilească un cîine şi un porumbel care urmăresc ciclul biologic zilnic?

Am închis ochii lîngă cristosul în două dimensiuni, cristos fără trup, tablă ruginită şi găurită, cristot bătut în cuie ruginite şi îndoite, spălat de ploi şi decolorat de soare şi am auzit cîntecul lui Cristos…

– Eloi, Eloi, Lama Sabactani! Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit…. ?

Matei 27:46 Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”
Marcu 15:34 Şi în ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eloi, Eloi, lama sabactani” care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”

Strigătul singurătăţii absolute. Strigăt de Dumnezeu singur.

Domnul nostru nu întreabă DE CE? Nu motivele sînt esenţa interogaţiei disperate, ci scopul?

Nu rănile, nu batjocurile şi bătaia cu biciul, nu coroana de spini, nu suliţa în coastă, nu mîinile şi picioarele perforate, nu agonia de cîteva ore pe cruce au fost grele, aşa cum încearcă Mel Gibson să ne facă să credem.

Tragerea pe roată a lui Horea, Cloşca şi Crişan a fost mai cumplită, mai dureroasă şi mai lungă. Arderea de viu treptat sau ciuntirea progresivă sînt chinuri mai mari, torturile inventate de chinezi, de nedescris şi neamintit sînt mai cumplite decît crucificicarea.

Nu modalitatea în care a murit Isus contează, ci SCOPUL pentru care a murit … şi pentru care şi-a asumat singurătatea.

Singurătatea Fiului este cel mai dureros chin pentru Fiul.

Mînia Tatălui, povara păcatului, fracturarea părtăşiei eterne pentru realizarea judecăţii în interiorul Treimii.

Păcatul omenesc a fost interiorizat treimic, asumat, judecat, şi katharhic stins, dar acele momente au fost cumplite.

Ce l-a durut pe Fiul?

Toate neascultările, crimele, violurile, scîrbele, torturile, răutăţile, vorbele de ocară, violenţele casnice, crimele comunismului, nazismului, toate păcatele care au fost, sînt şi vor fi, pînă la ultima minciună care va fi fost rostită vreodată, toate le-a purtat. Numai ale mîntuiţilor şi sfinţilor (limited atonement?) sau ale întregii lumi?

1 Ioan 2:2 El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.

Nu durerea fizică a fost impresionantă, ci chinul sufletesc al Mîntuitorului a fost adevăratul chin, ci toate păcatele, ba chiar toate bolile şi suferinţele fizice, de la înţepătura de ac pentru o simplă perfuzie pînă la chinul ultimelor zile ale unui bolnav de cancer.

Isaia 53:3 Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El şi noi nu L-am băgat în seamă.
4 Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.
5 Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.
6 Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.
7 Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.
8 El a fost luat prin apăsare şi judecată; dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?
9 Groapa Lui a fost pusă între cei răi şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, cu toate că nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui.
10 Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui.

Cîntecul singurătăţii lui Cristos este unic, pentru că unic a fost Cristosul, pentru că unic a fost momentul, unică dinamica relaţiei dintre Persoanele Treimii în acel moment?

Păcatul nostru s-a rezolvat ÎN interiorul Treimii, asta ne arată cîntecul singurăţii Mîntuitorului, relaţiile intratreimice nu s-au fracturat, Cristos n-a fost părăsit în sensul izolării, Tatăl şi Duhul nu şi-a întors faţa de la El, ci este ca şi cum ar fi fost lăsat înapoi… ca un Tată care grăbeşte pasul supărat, lăsîndu-şi o clipă Fiul în spate, fără a-L mai ţine de mînă…

Întrebarea din cîntecul Fiului este PENTRU CE, nu DE CE!

Acest cîntec trebuie să-L continăm noi acum? Pentru ce a fost părăsit Domnul meu de Domnul meu?

Nu de ce a murit, de ce s-a chinuit sau pentru ce s-a chinuit? Că nu moartea şi chinul au fost atît de chinuitoare pentru sufletul Său cît relaţia cu Duhul şi Tatăl?

Cu această întrebare trebuie să trăiesc zilnic, auzind cîntecul cristic, pentru ce L-a părăsit Domnul meu pe Domnul meu? Pentru cine?

Pentru noi și pentru a noastră mîntuire…

Cel mai singuratic și disperat strigăt de pe pămînt s-a auzit în vederea unei Comunități, a unei Comuniuni, Biserica Sfinților lui Dumnezeu întemeiată pe o clipă de singurătate jertfelnică.