Am mai spus şi altă dată că sîntem un popor religios. Foarte. Păi nu avem noi înjurături cu cristoşi, cruci şi candele, morţi şi vii (adică locul unde se aprind lumînările la intrarea în biserică), pînă şi gardul Bisericii este înjurat. Se pare că românii au aflat mai demult că înjurăturile calmează durerea.
Un coleg de-al meu de la liceul de filologie din Iaşi a încercat o inventariere a înjurăturilor religioase. Am citit cu greu materialul, neterminat nici în ziua de azi cred, l-am citit printre plîns şi rîs cu amar. Cred că sîntem unici, după ştiinţa mea, în ceea ce priveşte amestecul sexualităţii cu obiecte bisericeşti, dar românul este o fiinţă religioasă foarte.
Vorba părintelui Necula, fostul decan de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti: „Românul mai greşeşte, mai nimereşte beat la vecină-sa, la cumnată-sa, da nu-i poponar şi merge la Biserică!”. Corect!
Exactă descriere.
Discipulus Simplex, Dragoş Mîrşanu, ne face o trimitere (link!) către un studiu foarte interesant care analizează religiozitatea românilor. Ce păcat că statisticile n-au prea mare legătură cu realitatea!
De asta nu am încredere în sociologi (şi pentru că Vadim Tudor este sociolog de formaţie şi uite ce-a ieşit!), de asta n-am încredere că o Catedrală ne poate mîntui neamu.
De multe lucruri putem fi învinuiţi, dar numai de lipsa creativităţii nu. Şi în bune şi în rele!
Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu, prea îndestul înjurat de pe pămîntul preabinecuvîntatei Românii!
PS.
Îmi explicaţi şi mie ce-i aia „nivranghila…” (urma un genitiv de apartenenţă referitor la mama celui înjurat), cu parastasu, antimisu şi cu anafura m-am lămurit deja. Cred că la nivranghila este o metateză în serie de la cuvîntul „evanghelie”. MAi interesant este cu paranghelia. Termenul apare în originalul grecesc în cap. 1 din Ioan şi este un calc în româneşte, ajuns în limba română mult mai tîrziu în perioada fanariotă.
Interesant, n-am auzit nimic de clopotniţă, turle, arhitectura mare a bisericilo în înjurăturile românilor, numai obiecte mici, inclusiv icoane. Mi-a fost dat să aud o singură dată înjurate icoanele, lucru părut cumplit la vremea aceea.
Iarăşi de remarcat este pluralul: nu Cruce, ci cruci, nu Cristos, ci cristoşi, nu Dumnezeu, ci mnezei…
Şi acum să spunem o rugăciune pentru toate gurile spurcate care Duminică la liturghie, cu aceeaşi limbă, cu aceleaşi buze, vor recita Crezul şi Tatăl Nostru.
Marius Cruceru 
http://angelzori.wordpress.com/2009/07/10/pocaitii-injura-se-uita-la-tv/
dar despre crestini evanghelici care sa spuna:” ce naiba?” sau alte….semiinjuraturi ati auzit?:)
da, am auzit, Lia, ce pot comenta la chestia asta?
Psihologia injuraturii este faorte complexa… de ce spunem chestii din astea?
e mult de discutat,
Bunicul meu ne injura cam asa: Fi-mi-ar drag de voi sa-mi fie!
altii
Găsi-v-ar Domnu!
Iubască-vă Domnu! etc.
Fraza parintelui Necula face toti banii 🙂
Romanii injura, altii… EDITAT DE MODERATOR
Doamne, mai ai mila!?
draga Paul, am șters link/ul tau catre Youtube pentru ca mi se pare scandalos acel videoclip.
Statisticile stiu ca pot fi manipulate ca sa arate (aparent) aproape orice vrea autorul. Despre esantionul reprezentativ nu stim cit de divers este.
In plus, cred ca noi, romanii, ne-am obisnuit sa „facem sa arate bine” si de aia poate s-au dat respondentii mai rotunzi decit sunt.
P.S. Vadim o fi sociolog, dar Becali parca a fost oier, adica pastor 🙂
Adi, nu știu prea multe despre aceste statistici, tind să cred. Românii, ca și grecii sînt bisericoși.
Domnul Lorinczi mi/a adus aminte de Zorba.
Bărbații de acolo ies din biserică, își fac cruce, ca să le fie iertat păcatul, după care o omoară pe văduva, ispita lor…
Dar toată crima este încadrată religios între cruci și intrat în biserică.
Nu, Becali a fost doar cioban
Fiul meu zicea ca in Grecia auzi la tot pasul Doamne Isuse,…nu ca la noi unde se pomeneste mereu de cel rau la fiecare vorba,mai ales in Banatul de munte,este invocat in orice cotext,parca i s-ar inchina lui.
Marius simpatice injuraturi :)deci… si crestini evanghelici au nevoie de „supape de exprimare” prin care sa iasa vorba cu presiune si tensiune 🙂 . Dar fara ele, nu se poate, oare?
BA da, se poate, există Psalmii de imprecaţie!!! 🙂
Citeşte unul, Lia!
Oare ce gandeste acel evanghelic cand are nevoie de asemenea supape?
Am invatat din tineretea mea de la un frate batran,un om simplu, de la tara care avea 11 copii.
„cand esti nervos cel mai bine e sa taci din gura, sa te rogi in gand pana te linistesti ca pentru o cearta e nevoie de doi oameni.Dupa ce-ai spus o vorba ai da oricat s-o intorci dar cuvantul il ia vantul si nu stii la ce ureche-l duce”
Pe mine m-a ajutat mult sfatul acela si imi pare rau ca nu l-am aplicat de fiecare data.
Fr Marius imi amintesc de un verset dar nu retin psalmul, cred ca 139(sper sa nu gresesc), „ii urasc cu o ura desavarsita”.
Cum e aceasta ura?
Cum e in scrierea originala?
ai primit un sfat bun de la acel frate, Vio, ma voi uita si voi intreba pe colegii de ebraica cind ajung acasa.
si pe mine ma intereseaza
azi am vazut niste chestii la care am avut nevoie de psalmii de imprecatie
Pingback: Religiozitatea românilor- subiect mereu actual « The eternal questions of a blonde mind
Pingback: Religiozitatea românilor- subiect mereu actual « Dilemele vulpii când ajunge la struguri