Dragă Meşteşugarule,

Îţi mulţumesc pentru telefonul de azi dimineaţă. Afară era frumos. În sufletul meu încă ploa. Îţi mulţumesc pentru veştile bune pe care mi le-ai dat despre Trup.

Aveam nevoie de acel telefon, nu pentru a-mi uşura mie povara vinovăţiei. Aveam nevoie de povara ta de pace şi de nădejde. Îţi mulţumesc pentru că, după ezitări şi plin de emoţie, cum ţi-am simţit vocea la telefon, ai avut curajul să mă suni.

Îţi mulţumesc pentru „tăcerea lui Aron”, dar mai ales pentru „am auzit vorbindu-se despre Trup, dar acum ochii mei L-au văzut”.

Am văzut şi eu Trupul lui Cristos strîns lîngă voi, chircindu-Se de durere, lăcrimînd şi suspinînd, înconjurîndu-vă şi împăciuindu-vă, dar prin ochii tăi.

Mă voi ruga, aşa cum ţi-am promis, pentru prietenii lui şi poate că vei avea din nou fiu şi fii, cei smulşi din mîna celuilalt, clovnul batjocoritor. Sa ii iei de suflet ca orfani de Dumnezeu ce sînt.

Îţi mulţumesc pentru telefonul de dimineaţă. Am avut aceeaşi senzaţie ca la patul bolnavului pe care eu încerc să-l încurajez, dar el mă zideşte, ca în vizitele la bătrîni de la care plec întinerit.

Voi purta … mereu… acea povară de duminica trecută, aceea cu durere, dar povara pe care mi-ai dat-o azi, cu bucurie şi nădejde.

Acum dar mai rămîn acestea trei, credinţa, nădejdea şi dragostea.

Ne mai rămîn după ce ne va fi luat totul… şi cînd ne va fi luată şi nădejdea, şi credinţa, tot ne mai rămîne dragostea.

cu o bună povară,

un răstignit.