Da, am reușit finalmente! S-a terminat cu bine, slavă Domnului! Acum pot respira ușurat, după două zile de recuperare și odihnă, după așezarea amintirilor și fotografiilor pe rafturi.

Încă îmi revin, încă încerc să îmi reintru în ritm. Problema nu este efortul fizic. Am mai făcut 550 de km într-o săptămînă. Cea mai mare dificultate este revenirea după efortul și consumul emoțional. Pe lîngă cele văzute acolo, în Auschwitz – Birkenau, a mai fost grija pentru cei 32 de oameni care au participat. Ca organizator principal am stat cu sufletul la gură pentru fiecare pedală,  pentru fiecare coborîre, pentru fiecare pană, cazare, mîncare, problemă organizatorică. Dumnezeu a fost bun și ne-a însoțit cu mîna Lui călăuzitoare și păzitoare. Îi tot spuneam pe drum:

Doamne, pentru poporul Tău ales o facem, pentru cei 1.100.000 de evrei uciși acolo și încă un suflet!

Iată poate cea mai reușită fotografie a călătoriei, îngerii păzitori au fost cu noi!

Aurelian Petruț Țion

După cum știți, încă din ianuarie mă antrenez și pregătesc acest pelerinaj. Nu aș fi reușit fără cei aproape 8000 de km făcuți pe bicicletă din mai, anul trecut, pînă acum. Dar a meritat! De ce l-am făcut? De ce pelerinaje la evanghelici? De ce pelerinaj pentru o evreică de 13 ani, care a murit în lagărul nazist în 1944? Voi reveni cu ceva explicații în celelalte episoade ale jurnalului de călătorie.

Deocamdată vreau să celebrez bucuria săvîrșirii. Voi reveni cu poze, detalii și motivări, dar nu acum, ci cu ziua și săptămînile, pentru că cele văzute și auzite trebuie digerate mental în vreme și re-culese în tăceri mai prelungi decît cele prilejuite de o postare în grabă.

Acum doar un mic survol al celor întîmplate.

Ne-am întîlnit duminică seara, pe 17 august, cîțiva și am pus țara un pic la cale. Țările, că este vorba de Ungaria-Slovacia și Polonia. De atîta grijă Duminică spre Luni am avut insomnie. Dimineață m-am temut de tahicardie, pentru că știam ce mă așteaptă, dar … am plecat totuși ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, pentru că știam că traseul este plat și 120 de km erau odihnă și tratament la picioarele mele încercate pe Păltiniș,  Transfăgărășan, Muntele Mic și Mărișel. Inima a funcționat perfect. Am avut două cardiometre montate pe mînă și ghidon, unul cu bandă pe piept, unul la încheietură. 120 bătăi pe minut pentru 8 ore.

Am plecat din Oradea luni, pe 18 august în direcția Nyiregyhaza. Toată lumea era în formă după un mic dejun care ne-a dăruit toată sarea de pierdut în ziua respectivă 🙂 .

Drumul a fost plat-lung-plictisitor cu o căzătură minoră a unei participante și o albină care m-a mușcat pe mine prietenos de buză. L-am întrebat pe Filip Cristian, asistentul nostru sanitar, dacă are ceva pentru șoc anafilactic pentru eventualitatea în care cineva ar fi putut înghiți o albină. Eu n-am nimic. Am avut stupi. Surpriza zilei: bacul! L-am luat toți!

sursa Aurelian Petruț Țion

Am parcurs distanța de 120 de km în 5 ore și jumătate de mișcare, 7 ore și jumătate cu tot cu opriri, cu excelenta medie de 22 km la oră și cu 4100 de calorii.

Ne-am oprit la Nyiregyhaza, un orășel foarte cochet, cu mulți bicicliști.

Am stat chiar în centru, pe pietonală.

Ospitalitate regească, bun simț, discreție, clasicalitate, dacă mi se permite inventarea cuvîntului …. somn adînc recuperatoriu. Dan Surducan și Nosu Mihuț, colegii mei de cameră, prieteni mai apropiați după această aventură, au fost îndurători cu somnul meu.

sursa Aurelian Petruț Țion

Seara am stat la povești, alintați de înghețatele lui Ben Boingeanu. Cred că am bătut recordul la mîncat înghețate. Așa se recuperează 5000 de calorii pierdute. 5 înghețate.

A fost o zi în care ne-am obișnuit unii cu alții. Am învățat să ne spunem pe nume, am făcut cunoștință cu șeile, asfaltul fierbinte, cu aerul îmbibat de diferite mirosuri, de la frîne arse, cîini morți pînă la gogoși calde aburinde.

O zi toridă, cu mușchi încălziți, șezuturi tocite, pantofi mirositori, dar mai presus de toate satisfacția unora de a fi parcurs 120 de km în șa, cea mai lungă cursă de pînă atunci pentru ei.

VA URMA