Azi am pornit dupa micul dejun. Deja se lasase caldura, care apoi ne a ars toata energia.
Aveam in plan 100 de km. Daca ii realizam, atunci ne apropiam de limita minima a proiectului nostru, 525 de km pe biciccleta, adica distanta Oradea – Scornicesti o singura data, desi planul initial era un dus- intors.
Ne am dat seama repede ca 1000 de km intr o singura saptamina este muuult prea optimist.
Eu am adunat totusi 1185 + 480 cu tot cu perioada de antrenament de o luna dedicat exclusiv acestui proiect, Corneliu Jitareanu, cu inca 325 de km mai mult.

Toti ceilalti au rezistat pina acum admirabil de bine fara antrenament prealabil.
S au comportat exemplar. A fost o echipa de nota 11, desi am avut un abandon. Azi am plecat numai 6.
Se pare ca asta si a spus cuvintul asupra psihicului nostru. Plus cele doua cazaturi, numai ale mele, plus cele doua pene de cauciuc, plus cele doua stricaciunia axul pedalier plus butucul meu blocat ….
Am pornit totusi. Drumurile cu cunoscute deja pot fi deja descurajante.
Am pedalat pina la Urlueni, unde am cautat o pe sora Lisandra, singura care a mai ramas in viata dintre cei trei care au fost botezati impreuna de unchiul Florea. Trei pocaiti, trei frati, trei batrini, trei colibe. Il voi ruga pe varul meu, pastorul Viorel Cruceru, sa le spuna povestea fascinanta pe indelete.
-Ahahaoleu, Doamne, mare bucurie imi facusi, mi ai racorit sufletu, pupa ti as talpili, ca mi ai trimis fratiorii, as ce frumusete mi ai facut!
Asa spunea sora Lisandra, 97 de ani. Nu mai putea de bucurie.
– na, luati mere, rosii, si astia pentru biserica si misiune, ca asa ne am invata sa dam si Domnul ne binecuvinta.
Ne a dat 50 de roni din pensia ei de 300 de roni.
A meritat fiecare pedala din cei 100 de km ca sa vedem aceasta bucurie. Acum am inteles ce insemnau aceste drumuri pe jos sau cu bicicleta pentru a da Cina unui singur om.
Dupa ce am plecat de la sora Lisandra, ne am oprit sa ne pedepsim cu niste mici, care sa ni se opreasca in git la pedalat. Mici, pepeni, curmale, smochine, cafea, inghetata, apa cu otet de miere, cu miere si gheata.

Intoarcerea a fost grea.
Ne am pierdut motivatia.
Multe opriri, zapuseala, umiditate. Pielea ne era prajita, ligamentele isi atingeau limitele, muschii gemeau, incheieturile scirtiiau. Dealul Ciurestilor i a biruit pe unii.
Am pedalat incet, cu 15 km la ora, in tacere, in sir, fara jocuri, depasiri, limpezindu ne gindurile in pieptanarea asfaltului cu privirea.
Voi reveni cu concluziile acestui timp pe cind voi ajunge acasa la o tastatura adevarata.
Pina atunci este Duminica si vom pleca pentru ultimii 50 de km din aceasta etapa.