Printr-o înţelegere în trei, Voicu, Vasile şi Marius, iată ce a ieşit:

Damnoen Saduak, Thailanda, februarie 2007, dimineaţa foarte devreme. Doi călugări budişti îşi cerşesc porţia zilnică de orez în schimbul unei binecuvântări sumar schiţate. Soarele încă nu a răsărit şi răcoarea lipicioasă a dimineţii îţi pecetluieşte buzele. Umbli năuc către un loc necunoscut unde s-ar putea să se întâmple ceva. Nu poţi face decât gesturi mici, cum ar fi să pui dreptul înaintea stângului sau să-ţi presezi amprentele indexului de un buton cromat care face clic!

Fotografiem pentru că vedem lumea. Avem o evidentă voluptate a vederii, o plăcere de voyeur ce re-descoperă totul prin gaura unei chei magice, vizor dreptunghiular. Acestei plăceri uşor interzise i se adaugă puterea faustiană de a îngheţa o clipă irepetabilă – pentru că nimic, niciodată nu e perfect la fel. Oricât ai încerca să repui totul la loc, aerul, lumina, norii, toate au o altă consistenţă, la fel subiectul, propria stare.

Zice bine Roland Barthes: ‘Ceea ce fotografia reproduce la infinit n-a avut loc decât o singură dată, ea repetă mecanic ceea e nu se va mai putea niciodată repeta din punct de vedere existenţial’. Fotografia e această semnătură a unui trecut veşnic prezent. Întoarcere în timp, chemare de sirenă cu talie de viespe şi voce de catifea. Nici legat strâns de catarg nu rezist. Văd. Deci fotografiez.

Voicu Bojan