Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
sunt de acord cu el. piesele se cantau diferit atunci cand au fost scrise, chiar compozitorii le cantau diferit. muzica insa era alta atunci…. din primele minute ale clipului mi am adus aminte de secventa din masterclasul cu Casals cand explica unei studente stacatoul la Bach. asa cum recunoaste si maestrul in vremea compozitorului tehnica nu exista sau compozitorul nu gandit piesa asa dar se potriveste de minune pentru interpretarea din zilele noastre. si Glenn Gould a fost criticat pentru interpretarile lui la Bach (mai ales cele „de la batranete”) ca piesele nu reflecta interpretarea originala.
legat de interpretari asa zis gresite, am avut o „disputa” cu cineva pe tema Les Barricades Mysterieuses a lui Couperin, majoritatea clavecinistilor o intepreteaza mai alert fata de chitaristi pentru ca cica asa a fost scrisa. parca se aude mai bine la chitara totusi!
așa, așa,
n-am nimic împotriva interpretărilor noi, dar nu merită să știm cum se făcea?
și într-adevăr, acordurile rulate au mai mult farmec și poeticitate, expresivitate decît ciocăneala aia sincronizată
E foarte greu, vast, complicat subiectul abordării interpretărilor prin prisma marilor şcoli muzicale clasice, fiindcă sînt de corelat mai multe lucruri la fel de complicate : un sistem de gîndire format, forţă creatoare, manifestare de conştiinţă, stil individual.
O şcoală muzicală se organizează în jurul unui mare didact şi vine din forţa inventivităţii sale creatoare, care configurează şi se totalizează într-un stil personal. E determinată de ordinea unei mari gîndiri creatoare, a unei mari conştiinţe şi chibzuinţe.
Dar, forţa ordinală superioară a gîndirii marelui didact se (re)ordonează în timp prin INTERPRETARE (apanaj individual, care presupune gîndire subsecventă), cu condiţia rămînerii în constantele mari ale geniului creator.
Şcoala nu e rigidă, nu e imobilă, adică nu subzistă în anumite forme statice, dar nici forţele de invenţie ale interpretării nu trebuie să-i deformeze legităţile gîndirii sale fundamentale.
Există în orice şcoală muzicală mare aşa-numitele ARGUMENTE „SECRETE”, iar pe acelea doar unii reuşesc să le smulgă şi apoi „să le divulge” publicului tocmai PRIN INTERPRETARE.
Interpretarea nu închide gîndirea autorului, ci ea e una din cheile cu care se deschide şcoala şi descoperă care sînt formele pe care le pot îmbrăca argumentele ei secrete.
Nu poate şi nici nu trebuie să existe unicitate în executarea muzicală, dar măiestria specialistului constă tocmai în aceea de a descoperi acele argumente profunde şi de a le aduce la suprafaţă pentru ceilalţi muritori de rînd !
Interpretarea trebuie să fie o cheie de dezvoltare şi reliefare a structurii unei şcoli.
Pingback: Din nou despre școala (proastă) de pian – text de Louis Podesta | Marius Cruceru