Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Putem spune ca Ioan Botezatorul a fost cinic?
Deși nu se abține să nu arunce un cheap shot against emergents Trueman are dreptate în privința tendinței de a exagera importanța evenimentelor sau oamenilor care se remarcă temporar la o scară mai mult sau mai puțin lărgită ca fiind marca showbizului în lumea creștină.
Puțină decență din partea liderilor mai noi sau mai vechi nu strică niciodată. Intențiile din spatele acțiunilor lor totuși contează
Da, Sam, ai dreptate. Intenţiile din spatele acţiunilor contează. Păcat că mulţi o fac cu intenţie dar le e gândul şi la puţină… atenţie! 😉
Interesant, niciodata nu m-am gandit ca cinismul e inrudit cu pesimismul. Atunci optimismul, cu cine e ruda oare? Cu deschiderea fata de ceilalti, cu altruismul, cu toleranta? Sau cu credinta? Altfel spus, care e oare opusul cinismului? Caci eu unul nu-i dau de capat.
optimismul este fratele mai mare al naivităţii şi fratele mai mic al credinţei.
Asadar, daca as fi fost un pic mai tanar as fi fost naiv, iar daca as fi fost mai copt la minte as fi avut credinta. Asa, sunt doar un optimist 🙂
ai de grije… optimistul este doar un … căldicel…
bleah şi greaţă la „gîndirea pozitivă”. Ori naivi precum aceşti micuţi, care vor intra în ceruri.
ori crediţă tare ca a patriarhilor… între ele nu se poate.
Interesant cind in urmas al Reformatilor spune ca Reforma nu a fost „a paradigm shift” la nivelul „Enlightenment”. Nu stiu destul despre emergenti, in afara de faptul ca Noilor Reformati (New Reformed) nu le (ne?) place competitie. Nu sunt emergent, dar cinicismul si pessimismul celui ce scrie se aseamana cu cel al Preficatorului (Eclesiastul).