Până pe la şapte ani, copilă fiind, eram convinsă că o balerină nu poate vorbi. Şi că această muţenie îi vine perfect, că este un ceva aparţinând doar artei dansului. Ea, balerina, caligrafia din poante o comunicare perfectă, suspendată, la urma urmei. La ce să-i mai servească vorbele? Presimţeam în mine, de fapt, fără s-o ştiu, o fascinaţie născândă pentru necuvinte, ce avea să vină.

Îmi plac poemele simboliste, grele de sensuri ca toamna de poame, dar deopotrivă mă fascinează persoanele tăcute, însă expresive. Cele care găsesc altă cale, nouă, de a se comunica. Pe această filieră, după tăcerea balerinelor, la ani distanţă, am început să mă preocup de tăcerile fotografilor. Şi pentru ca toate acestea să primească un nou sens, am să vă prezint azi o carte scrisă la două mâini de către…

citeşte mai departe AICI.

Vă aduceţi aminte de Voicu Bojan? Despre el este….