Am vrut neapărat să ajung la Păltiniş. Am vrut să văd de ce anume a spus Noica „cine nu stă în Păltiniş trebuie să se simtă exilat”.

Am respirat „cel mai curat aer din România” şi m-am gîndit la ce fel de bucurie voi fi simţit.

Am stat, am stat, am mers, am stat…

Am văzut vila Noica (nu este cea originală, este refăcută, la fel Bojdeuca lui Creangă sau casa lui Ceauşescu din Scorniceşti)

Nu-i aşa că am prins-o frumos? Cu treptele, accesul la cunoaştere, treptele devenirii, creşterea în ucenicie, puteţi să puneţi o grămadă de simboluri acolo.

Şi totuşi, la cel mai cura aer din România, în paradisul bloggerilor, la Vila Noica, pe urmele Şcolii de la Păltiniş am avut aşa o bucurie simplă, domestică, nefilozofică… Nu ştiu dacă trebuie să mă simt vinovat, dar m-am simţit bine că eram împreună cu Natalia şi copiii!

Am rîs, mi-am certat fiul, ne-am împăcat, am mers pe jos prin ceaţă, am stat, dar împreună, am mers, din nou împreună, iar am stat, tot împreună. Ne-a fost bine din cauza lui „împreună”.

Păltiniş, pentru fiul meu, este locul în care a făcut o poză cu una dintre maşinile lui preferate, un mercedes vechi de pompieri.

Deocamdată habar-n-are cine-i Noica!

Pentru el şi pentru Neriah, Păltiniş este pentru o vreme un alt loc în care am completat definiţia lui „împreună”!

Nu ştiu dacă trebuie să regret că n-am simţit nici un îndemn filozofal pe-acolo. Spiritul lui Noica era în altă parte. Îmi pare bine că am reuşit să mă port ca un simplu familist în concediu. E şi asta o treabă foarte grea. Credeţi-mă!