Nu credem că trebuie să mai demonstrăm că Biblia este plină de ironie dumnezeiască. Atît în VT cî şi în NT. Nu credem că trebuie să mai demonstrăm că ironia este o armă cu două tăişuri care poate vindeca, dar şi răni.

Este însă o diferenţă pe care trebuie să încercăm să o păstrăm în continuare între ironia socratică-pedagogică faţă de ironia lui Cristos, modalitate de expresie prin care foloseşte cuvinte sau imagini cu sens opus celui deplin acceptat pentru a sublimia ridicolul răutăţii şi prostiei. De asemenea, merită păstrată distanţa dintre ironia, cu sensul ei pozitiv şi cu binefacerile ei şi persiflarea răutăcioasă şi zeflemeaua şmecherească. Asupra distincţiei dintre ironia lui Socrate şi cea a lui Isus merită revenit şi exemplificat.

Ironia este un mijloc retoric şi, folosit cum se cuvine şi cu măsură, aşa cum îl găsim în Scripturi chiar în rostirea lui Dumnezeu are efecte terapeutice. (vezi dialogul final dintre Dumnezeu şi Iov, spre exemplu “Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii şi a zis: „Încinge-ţi mijlocul ca un viteaz; ca Eu să te întreb, şi tu să Mă înveţi.” Iov 40,6 şi 7)

Să păstrăm ironia sănătoasă, de preferat cea dumnezeiască, cristică, pînă minim la cea socratică, dar să nu ajungem la persiflare coconească sau zeflemeaua viclenească. Şi apostolul Pavel prin „Oare pe boi îi are în vedere Dumnezeu?” practică ironia ascuţită pentru a face să strălucească ascuţişul demonstraţiei.

Nici să ne prea îndulcim cu vorbele. Ni s-ar primejdui discursul să ajungem la un fel de dulcegărie molicioasă, unsă şi lipicioasă cu politeţuri ipocrite de salon franţuzit ca în Chiriţa la Iaşi a lui Alecsandri sau ca în schiţele şi comediile lui Caragiale, un fel de ”pupat-nbrăţişat piaţa ndependenţii” sub masca unei părtăşii cu totul false. “curat murdar”

O ironie sclipitoare de bisturiu este de preferat unei cataplasme cu mieroşag.

Este adevărat că este greu de păstrat echilibrul. Să încercăm totuşi. Dacă dezbaterea se desfăşoară în spaţiul public, fraţii noştri vor veghea asupra condeielor noastre.