Nuntă. Cu chelneri. Atmosfera este destinsă. Sîntem într-un separeu. Muzica este în fundal, nu prea tare.
Chelnerii, depăşiţi de situaţie, aleargă dintr-o parte în alta pentru o sare, un zahăr, o furculiţă de înlocuit pe aceea care tocmai a picat pe jos.

Doamna din faţa mea are nevoie de ceva lapte pentru cafea.
Încerc eu să strig chelnerii aşa cum ştiu. Credeam că vocea mea poate să ajungă mai dihai la urechile chelnerilor. Cum ar fi strigat o doamnă după chelneri, pocnind din degete? Nu?

Aşa că am încercat:

„Băiatu… un lapte de cafea, te rog!”

– nimic

trece din nou

„Domnu chelner, un lapte de cafea, vă rog!”

– nimic

trece din nou

„Ospătar.. un lapte de cafea, te rog!”

– nimic

nu mai trece o vreme…

Pun pariu cu cei de la masă.
„Dacă îl strig .. .”Şefu”, punem pariu că răspunde?”

Trece din nou.

„Şefu… aici… un lapte de cafea, te rog!”

Răspunsul a fost prompt.
„Şefu… aici, te rog!” – numai zîmbet. Este „şefu”

Am mai observat chestia asta la un plutonier major căruia i-am spus în prima zi de armată „Toarăşu căpitan… ”
A zîmbit, gudurîndu-se ca un păun, şi mi-a spus

„Nu, bă, eu sînt toarăşu plutonier major, nţeles?”

Chelnerii nu vă vor corecta niciodată, dar vor răspunde întotdeauna la „Şefu… aici, şefu”
Punem pariu? 🙂

Întrebaţi-l pe gînduraru, a fost de faţă.