Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
De acord, masa este si un mediu de „stat impreuna” si comunicare, cam fara pereche.
Dar ce sa ne facem aceia dintre noi carora „statul la masa” e o mare incercare, in perfecta sinergie (adica se intaresc reciproc) cu un mod de viata sedentar.
Nu cred ca suntem putini cu problema asta. In concordanta cu ce spune Biblia, mancarea si bautura sunt o mare preocupare in ziua de azi. Si exista din abundenta si intr-o mare de sortimente acolo unde exista.
Robert, ştii bine ca om de afaceri ca cele mai bune tranzacţii se încheie la o masă bună, nu la birou.
aşa este şi Dumnezeu, numai că El celebrează încheierea tranzacţiei cu noi la masă, este abia la sfîrşit.
Azi este post, aşa că pot să „postez” relaxat pe tema asta. Ne rugăm pentru un băiat de 24 de ani care este grav bolnav cu mai mulţi.
Cred că îl ştii.
De obicei nu se spune despre post, trebuie postit în secret, dar de data asta aş vrea să ne rugăm cît mai mulţi pentru el şi soţia lui, iar Dan Sîntimbreanu ne roagă să o amintim şi pe Cătălina, care a fost operată ieri la Hanovra.
http://dansantimbreanu.wordpress.com/catalina-andreea-matei-povestea-ei/
cu postul mă dreg de problema pe care tu o sesizezi.
Ideea din predica de pe munte este ca faţa să nu îţi arate că posteşti cînd te întîlneşti cu cineva,
Eu am un mare avantaj, nici trupul nu arată că postesc, aşa că nu pot fi fariseu :))
Îmi amintesc cu drag de bunia mea care făcea un borş grozav. Uneori mă punea pe mine să mestec în el, ca să fie foarte acru. Îmi dădea o cană de borş proapăt să beau.
Abia aştept în fiecare an primăvara, ca să mă delectez cu verdeţurile. Exact cele menţionate de tine, Marius. Numai leurdă nu se găseşte pe la mine! Dar am mâncat, ştiu cum este, foarte bună.
Anul acesta am mâncat de câteva ori salată din frunze de păpădie. Culese atunci când sunt foarte crude, până să înflorească. Este grozav de gustoasă şi tare bună pt sănătate.
Zilele trecute o colegă de biologie mi-a recomandat cu căldură…lucernă! Vârfurile crude de lăstari cică sunt sănătate curată pentru tensiune, circulaţie! Aşa o fi! Muuuuuu! 😀
Mi-aţi făcut aşa o poftă!!!!
Flautule, ai şi descoperit chestia asta cu comentatul în şir, la fel ca şi Clou Jan, aţi fost foarte rapizi. Abia ieri am pus-o.
Alex, noi facem borş tot timpul acasă, soţia mea face.
Cum să îţi trimit o sticlă 🙂
Leurda.. păcat că trece repede. Lucerna? Excelentă!
De-aia vacile n-au tensiune! Numai boii! 🙂
Asa e Marius. Dar ai grija ca Dumnezeul tau sa nu fie ‘pantecele’ :):)
Vorbind de acrituri, si sotia mea a pus ceva varza si conopida aici in Coreea. Sunt aproape ca acasa! 🙂
Evedule, nu există românaş plecat care să nu facă cîte o ispravă din asta.
Soţia ta este cumva româncă? Bravo! 🙂
Să nu-mi spuneţi că aveţi şi o mică grădiniţă cu roşii undeva în spatele casei.
Şi soţia mea face la fel. La multe renunţă, dar acriturile… no way!!! 🙂
e mai usoara viata cand te obisnuiesti cu acriturile, cu cat mai mult cand ajungi sa le iubesti
Zimerman, de asta ne place cafeaua fără zahăr, după ce începi o zi aşa, viaţa îţi pare mai dulce.
Am crescut cu acrituri!!! Dar acum le duc dorul… Sotia mea e o dulceata! 😉 Cand merg „pe acasa” sun sa-mi faca un bors.
Am insa un of. Am mancat prin tara, la unele mese, muraturi dulci iar nu acre. Nu o prea pot pricepe treaba asta. Eu nu-mi schimb credinta!
Mai am un of. Sa nu se supere nimeni! Ciorbele acrite cu zeama de lamaie, zeama de varza (moare), boabe de strugure etc sunt pe nicaieri comparate cu un bors de putina…
Sa mancati bine!
Iota, ce să spun… Şi ciorbele olteneşti acrite cu aguridă… o „dulceaţă”.
Murături?
Depinde cine şi cum le face. Şi dulci, combinaţie de gusturi.. Mama mea, deşi este din Prahova şi acum stă la Iaşi, face murăturile cu miere 🙂
Iese o combinaţie foarte interesantă.
Astept reteta neaparat.. bunicul meu era vestit in Iasi pt bors, poate ati prins si dvs 😉
Stimată Ari, excelent site-ul tău. M-am delectat.
Reţeta este simplă.
Soţia mea face în felul următor:
1. se ia o oală de lut, neapărat de lut, de vreo 8 litri. Iese mai bun în oala de lut decît în borcanul de sticlă
2. Se pune tărîţe cam 500 gr. dar peste un „cuib” pe care l-am luat deja de la mama de la Iaşi.
3. Se pune făină de mălai sau mălai cam 100-200 gr.
4. Se pune apă rece cît să le cuprindă-acopere pentru vreo 2 sau trei ore, timp în care se mestecă de cîteva ori, pentru a declanşa primul proces de fermentare. Se mestecă cu o lingură de lemn neapărat. Fereşte metalul de borş. Îşi schimbă imediat gustul şi culoarea.
5. După aceste două ore, pui apă fierbinte în episoade scurte, pînă se umple oala. Cam 5 litri de apă fiartă. Între timp se amestecă continuu pentru a nu se crăpa oala.
6. Se pune o crenguţă de vişin, leuştean proaspăt de preferinţă (noi ne-am pus în balcon), se găseşte şi uscat în magazine, firma Fuchs, o frunză de dafin,
7. lasă 24 de ore, mestecă din cînd în cînd.
8. trage borşul, dar nu tot, mai lasă ceva şi pentru următoarea tură. Noi punem cam trei ture pe un singur „pat” de tărîţe.
9. Borşul se trage cu furtun de plastic, utilizînd Legea lui Bernoulli 🙂 în sticle care se pun în frigider.
10. dacă vrei să obţii un fel de bragă, nu laşi atît de mult şi îndulceşti cu miere.
Nu pune lămîie, zeamă de lămîie şi alte chestii de genul ăsta.
Cu cît laşi mai mult şi cu cît amesteci mai mult cu atît se face mai acru.
SAu Legea Borşului: Timpul şi numărul de amestecuri în borş este direct proporţional cu acreala borşului.
Dacă nu amesteci se face „floare”
Încă ceva. Ca să fie mai eficient, după ce torni apa fiartă în oala, care se acoperă în primă instanţă, înveleşte oala într-o pătură. După ce se răceşte (cam 8 ore), atunci ridici capacul şi laşi borşul acoperit doar cu un tifon ca să „respire”.
La ce-i bun borşul? Îţi curăţă rinichii ca nimic altceva. Colesterolul devine prigonit. Vitamina B, care lipseşte din alimentaţia modernă. Minerale din plin.
Dacă vrei să faci cură de slăbire, mănînci gustoasele huşte care rămîn după umplerea borşului.. şi tot aşa.
Pentru prietneii mei ardeleni borşul este prea „borşit”. Oltenii şi moldovenii nu se mai satură: „elixir curat” mi-a spus secretara, care este moldoveancă de pe lîngă Bacău. 🙂
Succes! Pare complicat, dar nu este.
Ah: dacă n-ai „cuib” acesta se poate „crea” în următorul fel:
amesteci o mînă de tărîţa cu drojdie şi laşi cîtva timp, se stoarce şi se adaugă în cealaltă cantitate de tărîţe plus mălai.
Mirosurile şi gusturile sînt … eh!
http://www.monitorulsb.ro/cms/site/m_sb/news/terapia_cu_tarite_4155.html
uite şi alternativa 🙂
http://www.jurnalul.ro/stire-bun-de-consum/bors-din-magia-e-urilor-102384.html
hehe, mersic pentru reteta, de cand vrau sa „umplu” bors :))
dar de unde ati luat oala de lut asa mare?nu cred ca o sa gasesc pe-aici
draga Irina, oala se găseşte pe drumul spre Cluj, între oradea şi Cluj,
Nu ştiu cum să ţi-o trimit, că ţi-aş lua una. Sînt superbe. Mă tem însă de poşta românească.
erata-vreau
ai scris moldoveneşte vrau. Nu-i problemă. Chiar acum beau borş. A treia tură, care iese cam ca braga.
Doamna secretară îmi spnea.
Difernţa dintre bragă şi borş este asta.
La bragă te aştepţi la dulce, este dulce, după care este puţin acrişoară.
La borş te aştepţi la acru, este acru, după care este puţin dulce.
Beau borş ieftin ca braga 😉
multumesc, dar sigur ajunge cioburi.O sa ma interesez, poate pleaca cineva cu masina in zona si imi cumpara.
Multumesc pentru reteta atat de bine explicata.
Sigur fac si eu cat mai curand ..
O sa va scriu cum mi-a iesit 🙂
Abia aştept, Ari, mai e ceva: dacă vrei să ai mai bun gust, acum că sînt frunze, pune şi frunze de vişin,
dacă vrei şi un pic de aromă de doagă, lasă lingura de lemn înăuntru pentru mai multe ore.
E superb. Ultimul pe care l-am făcut, cu leuştean proaspăt de la noi din balcon şi cu frunzele de vişin este absolut superb.
Nici vinul nu-i aşa de bun 🙂
O mulţime de impresii faine şi reţete de folos! „Propagandă” pentru borş! 😀 Ceea ce îmi place este că citesc mulţi ardeleni, care nu prea se împacă cu aşa acrituri, dar merită să încerce! Eu m-am obişnuit mai greu cu supele dulci ardeleneşti, dar acum îmi plac şi acelea.
Mă gândeam însă şi al altceva: de unde o fi vorba aceea care se spune uneori în sens ironic: „mănânci borş”?
să vezi ce reacţie a avut un ardelean căruia i-am dat borş, Alex!
Da să vezi moldovenii!
Abia aşteaptă.
este destul de dulşe şî frumosî limba şe-o vorghim ca sî ni mai şî acrim olecuţîcî aşa ia.
revin cu o intrebare:
ca sa fac cuibul, in taratele cu drojdie adaug putina apa calduta banuiesc ca sa fermenteze drojdia .. nu?
Intre timp l-am sunat pe bunicul de la iasi, el zice ca foloseste cimbru, leustean si frunze uscate de visin.
Zilele astea primesc ceva frunze de visin, cumpar si vasul ca au aparut in piata din centru si incep aventura acrelilor .. 🙂
da, exact, Cristi, pui putina apa calduta,
Bunicul tau este artist, asa trebuie facut. Cimbrul… whaaaam!
Spor!
Pingback: Acrituri, costumul, cravata şi maşina, procrastinarea, în mînă de Olar, creştini de 2000 de ani « La patratosu