Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
Excelenta piesa nr.2.
Corect, pentru piesa aia am pus postarea în primul rînd
Frumos, si zic asta apasat… Merita ascultat de 2,3 ori „Just A Little Walk With Thee”, subtilitatile de toate felurile (melodie, ritm chiar forma) sunt destul de greu de surprins la prima lectura, cel putin pentru bolovanu’ de mine 🙂
da, ia să vezi lecţia de ritm a bateristuliu la Just a Little…
Of, nu!
1. Clapton, unul dintre cei mai buni cântăreţi de blues albi nu poate fi comparat cu interpreţii de culoare de blues! Există un blues „alb” şi un altul „negru”. A le pune „faţă în faţă” e ca şi cum ai întreba unde e mai frumos toamna, pe alea Loirei sau pe valea Rinului?
2. „Şcoala duminicală” e folosit în sens critic aici?
3. Clapton nu este un chitarist grozav? Clasat al patrulea în lista celor 100 cei mai buni chitarişti, considerat (neoficial) până şi de critici „cel mai bun”… Ce să spună atunci Santana, considerat a fi după primii 10?
M-aţi supărat, frate Marius!
Dar… mi-a trecut! 😀
P.S. NU sunt fan Clapton! 😉
draga Marinel,
1. corect, blues alb, blues negru, dar să nu-i amestecăm. La fel cum în jazz există Jazz Negru şi Jazz Alb.
2. Da, pur şi simplu nu i-a ieşit…. Eric Clapton poat mult mai bine, dar aici era clar că nu se simţea în largul lui.
3. Ah, topurile… nu suport topurile. Am alergie, o greaţă viscerală la topuri. Topuri făcute de cine, în ce stil, l-au pus şi pe Van Halen, Steve Vai, Santana, Chris Rea, Segovia, Phil Keagy, pe toţi în aceeaşi oală
parcă umbla vorba că Phil KEagy este cel mai bun?
Nu te supăra, frate! 🙂
nu trebuie să cădem de acord asupra lui Eric Clapton, avem lucruri mai importante pe care le împărtăşim 🙂
Nici eu nu suport topurile, mai ales că nu fac altceva decât să pună, cum spuneam, valea Loirei în comparaţie cu valea Rinului, toamna! 🙂 Spuneam doar că pe Clapton îl consideră până şi criticii „cel mai bun”, deşi mă întreb şi eu cu ce scală i-or fi măsurând!
O! Sunt conştient că nu putem fi de acord în toate! Ar fi… plictisitor! 🙂 Chiar că aşa e, sunt lucruri mult mai importante de împărtăşit!
P.S. Supărarea mea a durat cam… cât mi-a luat până să scriu că mi-a trecut! 😀
Oricum, pentru mine Gilmore rămâne „cel mai”. Fără performanţe tehnice deosebite, dar cu un simţ al sunetului…
nici eu nu sînt fan Eric Clapton, dar l-am avut pentru vreo 1000 de km la condus 🙂 Muzică de condus.
da, la Gilmore, de asemenea, nedreptăţitul şi uitatul Brian May, un adevărat creier.
Exact! Încă un chitarist care ştia ce şi mai ales când să facă şi cu sunetul, nu doar cu chitara! Şi câţi ca ei! Din păcate, latura „tehnică” îi fură pe mulţi dintre cei ce ascultă!
aşa este!
Nu-mi vine să cred că am scris Gilmore în loc de Gilmour, şi nu doar o dat!. Drept pedeapsă semnez MaNirel 😀
Da. Este superba muzica, dar cum spune fratele Marinel, nu este pentru albi muzica blues. Poate obisnuita sau influienta m-a facut sa afirm asta dar stiu sigus ca daca as vrea sa ascult un blues as dori sa fie cantat de un negru. Instrumental nu cred ca ar conta.
Salut!
In primul rand, in piesa asta se CONFUNDA GRAV blues-ul cu dixieland-ul,stiluri total diferite.Aceasta piesa este cantata in stilul orchestrei lui Eddie Cochran din anii ’40,cu insertii usoare de swing. NICI VORBA DE BLUES!
Cat despre faptul ca stilul blues nu poate fi interpretat decat de negri,va dau doar un exemplu: cel mai bun pianist de blues din lume este Dr.John,un alb din new Orleans,ce sta la baza multor inregistrari facute pt alti artisti,el fiind prin definitie ,un keiboardist,adica un pianist de studio.
Inca ceva:nu neaparat cei care apar in lumina reflectoarelor sunt cei mai buni.Exista o serie de oameni care nu sunt neaparat muzicieni si stau ascunsi,avand alta preocupari cotidiene pt a-si castiga existenta.Sunt multe de spus…dar ma opresc aici.
Nu mi-o luati in nume de rau,dar nu mai faceti confuzii grave in ceea ce priveste stilurile muzicale! Sper ca nu v-ati suparat pt aceasta mica interventie!
Salut, Manu,
1. bine ai venit
2. de acord cu tine, dar cu o precizare, am folosit „blues” ca un joc pe tema alb-negru-blue(s) şi blues ca nume generic pentru muzica „neagră”, aşa cum folosim generic muzică „rock” pentru mai multe tipuri, genuri, stiluri şi specii.
3. La final am pomenit un nume de alb care chiar cîntă blues-blues autentic.
4. da, de acord, muzicienii de studio uneori depăşesc suprinzător marile vedete, fiind tehnicieni desăvîrşiţi. Păcat că numele le sînt uitate pe spatele unui CD.
rămîne să ne uităm totuşi la Eric Clapton care se potriveşte acolo ca nuca în perete.
Pingback: Chitara… ca amintire | cetatea de piatră
si marmota invelea ciocolata in staniol….
nu cred ca se face o confuzie, dixieland vs. blues. blues ul reprezinta mai mult decat un stil, eu vad blues ul ca un principiu de improvizatie si manualele de muzica il privesc ca si un mod/gama pe care se improvizeaza. jazz ul, gospel ul, rockul dar si muzica clasica moderna si alte genuri si subgenuri toate se folosesc de acest principiu de improvizatie/compozitie.
eric clapton este un chitarist foarte bun, legendar, a influentat muzica vremi lui si revolutionat cantul la chitara. are si multi critici, dar nu o sa l auzim niciodata cantand rock neoclasic sau progresiv, nu stiu daca motivul este lipsa virtuozitatii dar sunt sigur ca principalul motiv este ca nu il intereseaza aceste genuri. in orchestrele/ansamblurile traditionale de jazz chitara are un rol mic de acompaniament. in anii 30 chitara era la inceput atat pe scena muzicala cat si pentru jazz, nu o sa auzim inregistrari cu virtuozitati solistice tehnice. solourile lui Reinhardt sau Christian sunt mai „modeste” fata de ce auzim acum la Stochelo sau Bireli, Luc etc. dar fara Reinhard sau Christian nu ar mai fi existat cei care sunt acum. deasemenea fara Clapton, Hendrix, Blackmore, Page etc. etc. (chitaristii anilor 60-70) nu ar fi existat rockul de astazi si tehnica chitaristica nu avea cum sa evolueze. Clapton a fost si ramane unul dintre primii chitaristi de blues alb, blues ca si gen si subgen al rockului saptezecist. inregistrarile cu Cream sunt landmark. in ultimii ani a facut inregistrari tribut Robert Johnson care se aud foarte frumos. un delta blues mai autentic de atat nu se mai gaseste asa usor (fie ca e african-american, alb, galben, verde, rosu portocaliu).
de ex
sau
chitaristi de blues albi deosebiti care au schimbat muzica si cantul la chitara mai sunt: Lonnie Mack, Stevie Ray Vaughan, Roy Buchanan, Mike Bloomfield etc. (un alt virtuos alb de care stiu putini Lenny Breau dar a abordat mai mult latura jazz)
PS. despre Wynton … este un instrumentist deosebit si un jazzmen foarte bun insa nu inteleg (atat eu cat si altii) revivalul acesta de swing si jazz clasic. jazzul este o muzica ce cauta originalitatea, evolutia tehnica si muzicala nu regresul. Coltrane si Davis, Monk etc sunt sigur ca puteau sa cante „ca acum 50 de ani” dar nu au facut o pentru ca nu asta e scopul, mesajul, menirea jazzului.
si daca tot vb de chitaristi albi de blues de legenda care au schimbat nu numai muzica ci si cultura generatiei lor, Gary Moore, Peter Green, Rory Gallegher. din ciclul „ce pot face doua maini dibace” cu o mandolina.
http://www.youtube.com/watch?v=zYYbK2sDaJ4&feature=related
la un moment dat i se rupe o coarda si ii pica microfonul (!) dar groove ul merge mai departe!
Pingback: Just A Closer Walk With Thee în două variante « Muzeul Sinelui