Marius Cruceru

Sursa imaginii

Nu cred că există cuplu în care nu să fie tensiuni, mici neînțelegeri, dispute, negocieri, doar dacă unul sau amîndoi nu sînt cumva deja… morți… pe dinăuntru. Dar există certuri și certuri, există dezacorduri și compromisuri, există tensiuni vremelnice și conflicte permanentizate. Cînd totuși situația devine gravă și cei doi se îndepărtează unul de celălalt precum faliile între care apare oceanul de netrecut, iremediabilul? Din experiența de viață, din experiența pastorală, din lucrarea în care sîntem împlicați în Casa Păcii, am observat că toate motivele de conflict se reduc la cîteva cauze fundamentale din care derivă alte cauze înlănțuite apoi în efecte. Vedem efectele și le tratăm ca pe niște cauze, cînd problemele unor cupluri sînt adînc înrădăcinate în perioada lor de prietenie, de curtare, în care n-au făcut niciun fel de efort pentru a se „înțelege” unul cu celălalt. Uneori, încă de la primele întîlniri, cuplurile se angajează într-o spirală a atingerilor, aruncîndu-se într-o cascadă a hormonilor, fără a mai raționa, copleșiți fiind de îmbrățișări și săruturi îndelungi. Discuțiile serioase între cei doi sînt absente, de fapt nici nu prea ai cum să discuți cu gura acoperită…

După cîțiva ani alături de colegii mei de la Hospice Emanuel, din puțina mea experiență, din multele lor istorisiri de la patul bolnavilor, din experiența altor cadre care lucrează în medicina de paliație, am sintetizat cîteva răspunsuri la niște întrebări pe care niște tineri studenți la medicină mi le-au pus zilele trecute. Ce anume dorește un bolnav terminal? Ce anume își MAI dorește un bolnav terminal?

După cum știm, după un diagnostic care conduce spre un deznodămînt de acest fel, fiecare dintre noi trecem prin cîteva faze: perplexitate, negație, depresie, revoltă, resemnare, acceptare.

În ultima fază, în faza de acceptare a deznodămîntului previzibil, unii dintre pacienții terminali își exprimă regretele, dar și ultimele dorințe. Despre regrete am mai scris AICI. Acum aș dori să vorbim puțin despre dorințe.

sursa imaginii

Mai devreme sau mai tîrziu unii dintre noi vom ajunge fie să fim lîngă un bolnav terminal, fie să trecem noi înșine prin acest pasaj. De fapt, cum mai mai spus-o, fiecare dintre noi sîntem deja bolnavi terminali și avem o boală comună: moartea. De aceea trebuie să avem curajul confruntării cu propriul final.

Dincolo de ultimele dorințe de genul: ”o ultimă țigară” (cancer de plămîni), ”vreau să mai mestec, chiar dacă o voi scuipa, o ultimă bucată de plăcintă cu cartofi” (cancer laringe), ”vreau să mai văd încă o dată plopii din fața blocului, mă puteți ridica, chiar dacă voi face iar fracturi?” (metastaze osoase), ”aș vrea să mai vorbesc încă odată cu nepoții și copii din Canada, îmi puteți face legătura pe skype”, ”aș vrea să mai merg încă o dată la biserică, chiar dacă mă duceți pe targă” … dincolo de aceste ultime dorințe, care mai de care mai copleșitoare, există cîteva așteptări comune tuturor, chiar dacă neexprimate în cuvinte.

Fiecare bolnav terminal își dorește:

Sursa foto Edictum Dei

Amărăciunea, tristețea, cinismul și sarcasmul, pe rînd sau toate împreună mi-au fost mare ispită și prieteni încă din frageda copilărie. Aveam doar 5 ani cînd tatăl meu a fost ucis. Cînd am împlinit 10 ani, cineva mi-a îndreptat privirea spre unul dintre suspecții de crimă. Așa s-a încheiat abrupt copilăria mea; am început să urăsc. Inima mi s-a umplut de amărăciune, mîhnire, resentiment, nemulțumire.

După ce am devenit creștin, o bucurie imensă mi-a umplut inima. Alergam prin orașul Iași, cît era acesta de mare, dintr-o parte în alta. Nu aveam nevoie de autobuz sau tramvai, pur și simplu alergam ca un apucat din pricina unui entuziasm și un fel de veselie lăuntrică pe care nu o mai experimentasem niciodată înainte.

Dar apoi acea vîlvătaie a mai pălit și de multe ori și prea adesea am fost cuprins iar de amărăciune. Am devenit acid și ”degrabă de ironii vărsătoriu”. Cu timpul, mai ales după cumpăna pe care am avut-o la 36 de ani, cînd era să mor, am scăpat temporar de amărăciune, dar simțeam că am pierdut ceva esențial, ceva extrem de important, unul dintre cele mai valoroase lucruri ale creștinismului. Prea tîrziu mi-am dat seama ce: BUCURIA!

sursa foto Edictum Dei

Am crescut într-o casă în care tatăl a fost absent. Era mort! Mama a rămas văduvă pe cînd avea 27 de ani și nu s-a mai recăsătorit. Am crescut fără să văd ce trebuie să facă și cum trebuie să se comporte un bărbat în casă, dar am primit totuși o educație bună din partea mamei, apoi Dumnezeu, prin resursele Bisericii, mi-a dăruit modele de bărbați duhovnicești care m-au ucenicit. Apoi m-am căsătorit și Natalia m-a învățat restul.

Unii tați sînt absenți pentru că sînt morți, dar mai este o categorie de tați absenți, cei în viață.

Nașterea lui Noah ne-a aruncat înapoi cu 20 de ani spre altă generație de tați, de părinți. În ieșirile mele cu Noah în parc sau în alte activități am fost tot mai surprins să văd că eram în minoritate. Mamele stăteau cu pruncii, tații erau absenți. Foarte rar mi-a fost dat să văd tați jucîndu-se și petrecînd timp de calitate cu ai lor copii. Adesea îi vedeam absorbiți de telefoane sau, dacă bateriile erau pe terminate, afișau o grimasă de cumplit plictis.

În filmul Nașul din 1972 există o replică rămasă celebră. A fost citată și de la amvoane, în predici, și în seminarii pentru familii, dar sursa fie este necunoscută, fie trecută sub tăcere. ”Un bărbat care nu petrece timp cu familia sa nu poate fi niciodată un bărbat adevărat!” îi spune Don Vito Corleone lui Johny Fontane.

sursa imaginii Edictum Dei

În urmă cu ceva timp am redescoperit un text mai vechi din vremea cînd citeam cu familia cartea profetului Amos.

Creștinismul evanghelic și-a asumat fără să vrea o sarcină nefericită: aceea de a redesena chipul divin, după ieșirea dintre vitraliile catedralelor, de sub presiunea sonoră a orgilor, din semiîntunericul de piatră al altarului tradițional. Un chip luminos, zîmbitor, calm, plin de dragoste și compasiune pînă la o toleranță decerebrantă, un discurs care accentuează numai dragostea lui Dumnezeu, fără a mai pomeni de sfințenia Sa, acestea au înlocuit atît portretul unui Dumnezeu violent situat în cealaltă parte a pendulului, dar și portretul biblic, echilibrat.

Putem fi, pe bună dreptate, surprinși de imaginile dure pe care profetii minori le folosesc pentru descrierea Dumnezeului nostru (zic al nostru, pentru că al altora este un pic mai blîndocil, ascultător, un idolaş simpatic). În mai multe rînduri am amendat perspectiva roz-bombonă, îndulcită, micşorată a unui Dumnezeu dez-puternicit, închis în cutiuţele noastre care vor fi fost deschise doar cînd avem nevoie de un eudemon ca cel din povestea lui Aladin.

Spiritualitatea neoprotestantă s-a sărăcit prin predicarea într-o proporţie inversă proporţiilor în care se află Vechiul Testament faţă de Noul Testament în Scripturi şi încă predicare cu o mentalitate deformată asupra Noului Testament, una marcionistă. Predicăm un Dumnezeu care S-ar fi schimbat, un Dumnezeu care S-ar fi îmbunat pentru că Îşi va fi stins mînia cu sîngele propriului Fiu. O, cu atît mai mult se va mînia în Ziua Întunecoasă a Judecăţii, zi de mare jale, tocmai pentru că Şi-a dat Fiul.

Sursa foto Edictum Dei

Pentru creștini este importantă rugăciunea în comunitate și comuniunea rugăciunii, dar ca orice lucru bun și acesta poate deveni un automatism lipsit de conținut.

În ultima vreme avem pe rețelele de socializare tot felul de apeluri la rugăciune pentru diferite cauze: atacurile din Franța, foametea din Africa, războiul din Ucraina, cutremurul din Turcia.

Există pericolul deprecierii acestui extraordinar instrument de luptă spirituală, rugăciunea. Dacă se răstoarnă un tractorist în Ialomița și își fracturează femurul, un vîrtej de apeluri se pot înălța în felul: ”rugați-vă pentru fratele Gicu, și-a rupt piciorul”. Cîteva săptămîni mai tîrziu o națiune întreagă este lovită de stihiile naturii și din nou: ”rugați-vă pentru …”

Demonetizarea este doar la încă o știre distanță.

Am comandat o cafea scurtă, tare, un ristretto, fără zahăr, fără lapte. Tînărul de la tejghea s-a uitat lung la mine și m-a întrebat dacă sînt european. I-am confirmat bănuielile. Nu avea mai mult de 20-22 de ani, dar era plin de tatuaje într-un amestec stilistic și tematic greu de clasificat, inele în nări, în buze, în ureche, în lobul urechii, părul îi era încîlcit și prins într-o substanță lutoasă…

Mi-a scris numele de mai multe ori greșit, insistînd asupra greșelii și zîmbind ironic. Mi-am dat seama că o făcea intenționat. Se pare că ne-am disprețuit reciproc. El, pentru niște motive; eu, pentru alte motive. I-am disprețuit înfățișarea, modul în care și-a modificat fața, apucăturile, ideologia, pe care o bănuiam în spatele gesturilor, deși nu apucasem să stăm de vorbă…

Așteptîndu-mi cafeaua, în cap mi se zbăteau două fragmente de versete biblice în tensiune unul față de celălalt: ”după Chipul și Asemănarea Sa” (Geneza) și ”el disprețuiește pe cel vrednic de disprețuit” (Psalmi).

Mi-am primit cafeaua și i-am lăsat un semn de carte (pentru care oricum nu găseam locul) cu ceva de genul: ”Jesus loves you!”. S-a uitat la mine… a zîmbit sarcastic și mi-a răspuns: ”I know, man, I know… ”.

Dacă ar crede cu adevărat creștinii ceea ce pretind a crede…

Zilele acestea, călătorind multe ore, am avut o străfulgerare, ca o descoperire demult așteptată.

Am instrumente decente de ascultat muzică pe mașină. Uneori ascult cărți, dar, după ce am redescoperit tăcerea, practicînd disciplina solitudinii, am început să prețuiesc liniștea. Nu mai pun muzică în timpul condusului. Nici în timpul lecturii sau scrisului.

Am învățat să prețuiesc ”plictiseala” și “singurătatea”. Cînd nu mai fugi de acestea, ele se transformă în meditație și soliloquia, apoi în rugăciune și vorbire cu Dumnezeu.

Creștinii cred că se pot ruga. Creștinii evanghelici cred că se pot adresa liber, în mod privat, fără intermediari, fără să fie nevoie de temple și catedrale, fără să fie nevoie de preparative speciale direct lui Dumnezeu Însuși.

Mai întîi trebuie lămuriți termenii. Nu există școli creștine în sensul în care nu există trompete creștine, mașini creștine, telefoane creștine, computere creștine, camere video creștine. O școală care pornește de la presupoziții diferite de înțelegere a lumii și vieții, de la o anumită filozofie asumată, poate fi o școală confesională, în măsura în care este înființată, protejată, susținută de o instituție religioasă. O școală poate fi creștină ca orientare în măsura în care își asumă filozofia și valorile iudeo-creștine ca punct de pornire în parcursul epistemic. În consecință, se formează un anumit ethos în comunitatea academică, consecință naturală a asumării unei anumite dispoziții teologice, și este de așteptat ca cel puțin profesorii să fie implicați activ în promovarea standardelor biblice de credință și trăire.

Așadar, cum am putea descrie o astfel de școală?

sursa foto Edictum Dei

Anul viitor împlinesc 30 de ani de cînd lucrez într-o școală confesională ca profesor. Am lucrat și în liceu, ca profesor suplinitor, dar am sfîrșit predînd limbi clasice, hermeneutică și literatură patristică într-o școală de teologie. Am fost un alintat. Am făcut ce m-a pasionat din tinerețe și am făcut-o cu plăcere și bucurie. Dincolo de activitatea didactică, am văzut mii de tineri care au trecut prin viața noastră și pe care i-am învățat cîte ceva și, la rîndul nostru, am învățat de la ei, într-o relație de ucenicie, față către față.

De aceea acum aș vrea să mă îndrept spre liceeni, spre cei care încă nu au decis cum își vor petrece următorii 3 sau 4 ani din viața lor, viața de student. Este începutul anului și mai sînt cîteva luni pînă la admiteri.

Probabil nu veți alege școala în care eu lucrez, dar aș dori să vă pun cîteva întrebări care să vă dea de gîndit, înainte de a vă alege școala care vă va forma profesional și nu numai. O școală face mai mult decît să vă dea informații și să vă cioplească din punct de vedere epistemic. De aceea numim școala în care am terminat alma mater.

Iată așadar cîteva întrebări incomode:

Imagine din filmul The Notebook, sursa imaginii aici

De ce ne-am căsătorit? Fiecare generație și-a dat răspuns acestei întrebări într-un fel sau altul. Generațiile care ne urmează nu mai dau răspunsul, au schimbat întrebarea: de ce să ne mai căsătorim?

În comunitatea evanghelică din România apare o criză destul de serioasă. Pe lîngă o creștere exponențială a divorțurilor în rîndul familiilor tinere, și aici mă refer la familii care nu au mai mult de 5 pînă la 7 ani de căsătorie și ei înșiși sînt în jurul vîrstei de 25-30 de ani, pe lîngă acest fenomen îngrijorător apare ceea ce mi s-a părut inițial doar o întîrziere sau amînare a căsătoriei. Am bănuit că tinerii băieți doresc să își termine studiile, să își înceapă o carieră, să își asigure oarece siguranță materială înainte de a se căsători.

Se pare că mă înșel. Căsătoriile sînt amînate sine die. Asta nu înseamnă că ”prieteniile” între tineri de sex diferit sînt absente. Nu! Acestea durează între cîteva luni și cîțiva ani, dar nu se îndreaptă nicăieri. Tot mai multe fete se plîng că sînt ”seduse și abandonate”, iar băieții își prelungesc fericit adolescența.

În perioada de după pandemie se observă o nouă tendință. Dacă pînă mai ieri tinerele fete își doreau mai mult căsătoria în comparație cu băieții, acum se poate observa o tendință de nivelare: nici ele nu-și mai doresc un angajament pe termen lung. Mai degrabă își doresc doar o nuntă, nu și ce urmează după ea.

Jordan Peterson a readus de ceva timp în spațiul public o discuție absolut necesară: despre asumarea responsabilității față de celălalt. O cauză probabilă a scăderii dramatice a numărului de căsătorii în toată ”lumea civilizată” este abandonarea responsabilității dublată de un egoism exacerbat stimulată de o cultură epicureică, deplasată dinspre eroismul dedicării spre erotismul fără asumare.

sursa imaginii

Disciplinele spirituale sînt ferestre și porți ale oikonomiei harului în viața discipolului creștin. Merităm noi revelația naturală și scrisă? Nu! Dar avem descoperiri ale Adevărului divin și asta este har. Trebuie doar să deschidem mîna și să apucăm prin studiu ce ni se dă. Este har!

Merităm noi să ne vorbească Dumnezeu Însuși, merităm să stăm în fața Sa, să Îi vorbim fără să ne mistuie sau să ne pedepsească? Nu! Și totuși ne dă voie să ne rugăm și avem acces în Sala Tronului Său, avem audiență neoprită oricînd la Creatorul tuturor, ca niște fii. Este har!

Merităm noi vizita în singurătate a Tatălui Ceresc în cămăruțele noastre, în ascuns? Merităm noi să spunem taine cu Cel mai bun Prieten, merităm intimitatea cu Însuși Creatorul? Nu, și totuși în solitudine ne vizitează! Este har!

sursa imaginii

Mediul evanghelic a practicat de-a lungul timpului o sobrietate derivată din Reformă, s-a descotorosit de tot ce considera în plus față de Scripturi, a renunțat la liturghie, veșminte, ritual, dar acum, asistăm la efectul de pendul. Ceea ce ar fi trebuit să fie bucurie a sfinților adunați în închinare se transformă în dezlănțuiri de zgomot și mișcare; ceea ce ar fi trebuit să fie cîntare în comuniune cu toată adunarea, cîntare care să urce spre un climax al învățăturii teologice, într-o împletire echilibrată între doxologie și theologie, sfîrșește printr-un spectacol mai bun sau mai prost al cîtorva care prestează pe o estradă cîteva cîntecele înainte de un discurs motivațional. CEMB-ul (creștinul evanghelic mediu binevoitor) este victima unor strategii eclesiale care fac din adunarea sfinților în închinare un show care arată mai bine pe sticlă, de cînd cu pandemia, decît în realitate.

Καὶ ὁ λόγος σὰρξ ἐγένετο

καὶ ἐσκήνωσεν ἐν ἡμῖν,

καὶ ἐθεασάμεθα τὴν δόξαν αὐτοῦ,

δόξαν ὡς μονογενοῦς παρὰ πατρός,

πλήρης χάριτος καὶ ἀληθείας·

(Ioan 1:14)

καὶ οὐ θαῦμα,

αὐτὸς γὰρ ὁ Σατανᾶς

μετασχηματίζεται

εἰς ἄγγελον φωτός·

(2 Corinteni 11:14)

Trăim într-o epocă a luciului și superficialului. Fake news, Instagram, Facebook, talk-show, concursuri de frumusețe, reclame, ecleraje.

Diavolul este un maestru al aparenţelor. El se preface tot timpul. Îşi schimbă suprafeţele. Se făţăreşte. Se arată ce nu este. Cristos nu se preface, El se face Om. Cristos devine. Schimbarea Sa la faţă arată cine este de fapt, cum are de la Tatăl Slava. Cristos este Întrupatul, El se face sarx kai aima.

Diavolul este numai împieliţat. Din această pricină cu împieliţatul vom pierde întotdeauna la suprafeţe. Cu Întrupatul vom cîştiga întotdeauna lăuntrul. Marea provocare a Crăciunului este tocmai lupta cu aparenţele. Uitaţi-vă la Crăciun: este o tensiune enormă între suprafaţă şi ceea ce este dincolo de cele ce se văd. Personajele bune ale Crăciunului reuşesc să treacă dincolo de evidenţe şi să vadă ceea ce nu era de văzut.

sursa foto Edictum Dei

Să luăm trei cazuri:

1. Deşi este evident că o fată nu poate rămîne însărcinată fără să ştie de bărbat, după lupta lăuntrică, Iosif reuşeşte să vadă dincolo de evidenţe. Vede Fecioara, cu ajutorul lui Dumnezeu, a descoperirii miraculoase, și numai astfel vede dincolo de evidenţa pîntecului umflat.

Matei 1:19 Iosif, bărbatul ei, era un om neprihănit, şi nu voia s-o facă de ruşine înaintea lumii; de aceea şi-a pus de gând s-o lase pe ascuns. 20 Dar pe când se gândea el la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului, şi i-a zis: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea, este de la Duhul Sfânt. 21 Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.” 22 Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul, care zice: 23 „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele Emanuel”, care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi”. 24 Când s-a trezit Iosif din somn, a făcut cum îi poruncise îngerul Domnului; şi a luat la el pe nevastă-sa. 25 Dar n-a cunoscut-o, până ce ea a născut un fiu. Şi el i-a pus numele Isus.

Cum or fi rîs prietenii lui Iosif: „Fraierul”. „Prostu satului!”. Și totuși, din cauza acestui „înșelat” în aparență, dar nu de aparențe, Mîntuitorul va fi crescut într-o familie protejată de un tată pămîntesc.

”supuneți-vă unii altora

în frica lui Hristos.”

Efeseni 5:21

Reforma ne-a adus multe beneficii, dar ne-a adus și un fruct otrăvit. În mentalul evanghelic s-a dezvoltat o patologie a autorității. Din pricina faptului că mediatorii umani au fost eliminați, în baza efectului de pendul, acum individul este cel care are contact direct cu Dumnezeu, este iluminat direct de Dumnezeu, are revelații directe, este călăuzit fără interpuși, își este singur Papă, deci poate forma o comodă majoritate doar el și Dumnezeu Însuși față de toți ceilalți. Libertatea în Cristos a devenit independență și individualism, comuniunea creștină s-a redus doar la acele lucruri care slujesc individul în satisfacerea pulsiunilor egoiste, avem ”părtășie” acolo unde ego-ul ne înflorește Supunerea la autoritate ia forme fie de un gregarism bolnav, fie lipsește cu totul.

Găsim secte derivate din cultele neoprotestante în care indivizii sînt spălați pe creier, supunîndu-se la porunci omenești date de idoli umani autoproclamați conducători spirituali. Găsim, de asemenea, adunături de oameni care n-au niciun fel de autoritate în viața lor, se conduc după evaluările estetice ale unor programe artistice dubioase numite ”programe religioase”. Fie într-o parte, fie în alta, supunerea corectă și echilibrată la autoritate este o adevărată aventură pentru orice credincios, indiferent de confesiune, dar mai ales în mediul evanghelic.

Deși Tatăl, Fiul și Duhul sînt coegali, coeterni și consubsanțiali, cînd Fiul a coborît în carne, în istorie, a ales să se supună Tatălui. Fiind creați după chipul și asemănarea Treimii, din punct de vedere ontologic sîntem cu toții egali, precum este Treimea; din punct de vedere oikonomic, adică atunci cînd ne raportăm la istoria care este închegată în spațiu și timp, atunci se dezvoltă ierarhii ale ascultării. Eu și soția și copii sîntem egali esențialmente, sîntem însă într-o structură de autoritate atunci cînd trecem la acțiuni în cotidian.

”Acolo unde este comoara voastră,

acolo este și inima voastră…”

– Cristos

”Cea mai mare bogăție din lume

este să trăiești mulțumit cu puțin”

 – Platon

”Simplitatea este

cea mai mare sofisticare”

– Leondardo da Vinci

sursa imaginii Edictum Dei

Lucrurile ne dau de lucru, ne ocupă în primul rînd mintea, apoi modul în care gîndim ne determină viața, programele de fiecare zi, tipul de relații în care intrăm. Trăim într-o vreme în care timpul trece foarte repede, deși am cîștigat ore bune prin inventarea iluminatului public; spațiul s-a micșorat, datorită inventării mijloacelor de deplasare rapidă; sîntem cea mai informată generație din istorie. Accesul la timp, la deplasare și informație ne inundă viața cu programe multe, persoane multe, obiecte, instrumente de administrare a timpului, informației și spațiului: ceasuri, telefoane, computere, tablete, mașini.

Copleșiți sub atîtea poveri, deși avem o calitate mai mare a vieții fizice (bios), sîntem tot mai deteriorați pe interior, în viața lăuntrică (zoe). Am putea oare să găsim drumul înapoi, fără a pierde avantajele date de tehnologie?

Ajungerea la simplitate este un proces. Ne naștem cu dorința și instinctul complexității, pentru că sîntem creați de un Creator Care a creat organisme atît de complexe și sîntem creați după chipul și asemănarea Sa, dar acest instinct se pervertește în dorința de complicații. În loc să ne dezvoltăm în mod natural în adîncime, ne dezvoltăm ca o baltă lată și puturoasă, pe orizontală, înghițind în viața noastră tot mai mult și mai multe. Într-o lume a duplicității și a întortochelilor de gînduri, într-o lume a cumulărilor, în care mîna se transformă în greblă, creștinul este chemat să meargă contra curentului și de această dată, spre simplitate și simplificare, prin eliberarea de poverile care îl vor apăsa prea greu pentru alergarea în cursa credinței.

sursa imaginii

Nici solitudinea, nici pelerinajul nu sînt prea cunoscute și practicate în mediul evanghelic, iar postul este un fel de Cenușăreasă a disciplinelor spirituale. Evanghelicii sînt mult mai înclinați să dea importanță disciplinelor minții și disciplinelor comunitare: citirea și predicarea Scripturilor, închinarea prin cîntare, ”părtășia” cu cei credincioși, slujirea publică, sărbătorirea și comuniunea liturgică. Discipline precum supunerea, deși este o disciplină comunitară, din pricina faptului că individualismul este parte din patologia urmașilor Reformei, nici aceasta nu este prea populară.

Dacă Cel prin Care toate s-au făcut și Care domnește peste toate, Care a experimentat comuniunea și dragostea din veci, fără vreun început și fără vreun sfîrșit, dacă Cel Care s-a dat din dragoste pentru noi la cruce, iubind pînă la capăt, slujind ca un rob pe ceilalți, vindecînd și oblojind rănile, dacă Marele Păstor al Turmei S-a retras să fie Singur ca să vorbească cu Tatăl, atunci neapărat și noi avem nevoie de această disciplină a separării, secluziunii, solitudinii.

Isus practica anahoreza, retragerea din spațiile locuite și se ducea în locuri pustii, locuri pustiite de oameni, de hrană, de apă. ”Isus, cînd a auzit vestea aceasta, a plecat de acolo într-o corabie, ca să Se ducă la o parte, într-un loc pustiu.” Matei 14:13 sau ”După ce a dat drumul noroadelor, S-a suit pe munte să Se roage, la o parte. Se înnoptase, și El era acolo” Matei 14:23 sau în Evanghelia după Ioan: ”Isus, fiindcă știa că au de gînd să vină să-L ia cu sila ca să-L facă împărat, S-a dus iarăși la munte, numai El singur.” Ioan 6:15

În Matei 4 ni se spune că Însuși Duhul L-a ”urcat” într-un astfel de pustiu, pentru a fi izolat cu totul și cu scopul precis de a fi ispitit de diavolul. Astfel de pelerinaje în ascensiune sînt deja un tipar veterotestamentar: Moise se suie pe munte pentru a sta cu Dumnezeu și a primi Legea, fără comunitate și hrană (Exod 34:28¹), Ilie este ”urcat”, la rîndul lui spre înălțimi pustiite, fără comunitate și hrană (1 Împărați 19:8). Isus, Moise și Ilie, trei pelerini, care au postit fiecare cîte 40 de zile în mod miraculos, se reîntîlnesc pe Muntele Schimbării la Față. Mi se pare fascinantă această reuniune pe un alt munte.

”Rugați-vă neîncetat!”

1 Tesaloniceni 5:17

sursa imaginii

Dacă ați putea manipula materia, înmulțind pîini și mergînd pe ape, dacă ați putea vindeca bolnavi cu un cuvînt, dacă ați putea învia morții cu un oftat, dacă ați putea potoli stihiile, v-ați mai ruga? Cristos s-a rugat! Da, Fiul lui Dumnezeu, El, Eternul, fără început și fără de moarte, El, Cel care a cunoscut Slava, El, prin Care toate s-au făcut, chiar și ființele cerești, văzutele și nevăzutele, El, Cel care avea totul sub picioare, Împăratul universului întreg, El s-a rugat și Scripturile noastre rețin rugăciuni ale Sale. Cea mai lungă? Ioan capitolul 17.

Nu numai că s-a rugat El Însuși, dar i-a învățat și pe ucenicii Săi să se roage și ”planul de lecție” ne-a rămas în Predica de pe Munte.

”ia seama bine citire”

1 Timotei 4:13

sursa imaginii

Creștinul trebuie să devină, dacă nu va fi fost cumva pînă în momentul convertirii, un om foarte curios, mînat de o curiozitate răscumpărată. Curiozitatea ne-a băgat în păcat și răzvrătire față de Dumnezeu, curiozitatea ne ajută să refacem drumul înapoi. Nu ne putem imagina umanitatea fără cunoaștere și dorința de a cunoaște. Primul Adam ne-a nenorocit din dorința de a cunoaște precum Dumnezeu cunoaște (”veți cunoaște și … veți fi ca Dumnezeu!”), Al Doilea Adam, Cristos, a venit să ni se facă cunoscut ca Dumnezeu. După cădere Dumnezeu ne-a dăruit Cuvîntul scris, a vorbit în multe feluri, în multe chipuri și rînduri prin Lege, prooroci, psalmiști (Evrei 1), dar în cele din urmă a vorbit prin Fiul, Cuvîntul despre Dumnezeu a fost urmat de Cuvîntul de la Dumnezeu, Cel care Și-a spus ”Cale, Adevăr și Viață!”.

Iată de ce creștinii trebuie să fie mînați, pasionați, obsedați de Adevăr și de adevăr.

Și apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând:

Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ.

Drept aceea, mergând,

învățați toate neamurile,

botezându-le

în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh,

Învățându-le să păzească

toate câte v-am poruncit vouă,

și iată Eu cu voi sunt în toate zilele,

până la sfârșitul veacului. Amin.

Biblia Ortodoxă,

traducerea sinodală.

Prima dată cînd am auzit pe cineva vorbind despre ucenicie, deși am fost crescut într-o biserică evanghelică, a fost la una dintre întîlnirile cu niște prieteni care fuseseră ”contaminați” de ideile Navigatorilor, o organizație care promova ucenicia creștină și care a ajuns și în România în anii 80. Prin intermediul acestor prieteni am dat și peste cartea lui Richard Foster, Disciplinele Spirituale, calea maturității creștine.

Apoi, după ce am fost angajat într-o perioadă de ucenicie creștină, m-am căsătorit și căsătoria mi-a arătat cît de ”neterminat” sînt, astfel am văzut cît de mult am nevoie încă de autoritate, de formare. Apoi am început să predau și mi-am dat seama că sînt responsabil de învățăturile pe care le dau unor tineri, care la rîndul lor vor deveni pastori de suflete. Chestiunea a devenit și mai stresantă, pentru că nu predam o știință oarecare unor studenți care vor practica o meserie oarecare. Aceștia pot nenoroci oameni, care, la rîndul lor, pot nenoroci pe alții. Dacă un medic, care face o operație greșită, afectează doar viața biologică a unei persoane, un teolog prost poate sminti suflete … și ce este oare mai valoros decît sufletul unui om?

Urmare de AICI și de AICI

„Întărește-te și îmbărbătează-te,

căci tu vei da în stăpînire poporului acestuia țara

pe care am jurat părinților lor că le-o voi da.

Întărește-te numai, și îmbărbătează-te,

lucrînd cu credincioșie după toată legea

pe care ți-a dat-o robul Meu Moise;

nu te abate dela ea nici la dreapta nici la stînga,

ca să izbutești în tot ce vei face.

Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta;

cugetă asupra ei zi și noapte,

căutînd să faci tot ce este scris în ea;

căci atunci vei izbîndi în toate lucrările tale,

și atunci vei lucra cu înțelepciune.

Nu ți-am dat Eu oare porunca aceasta:

«Întărește-te și îmbărbătează-te?

Nu te înspăimînta și nu te îngrozi,

căci Domnul, Dumnezeul tău,

este cu tine în tot ce vei face.“

(Iosua 1: 6-9)

sursa imaginii Edictum Dei

Am stabilit deja că imaginea bărbatului contemporan nu poate fi compusă din fragmente, precum un puzzle, nu poate fi definită fragmentar și funcțional, prin adoptarea unui check-list de tipul: este bărbat acela care aduce banii în casă, este bărbat acela care are mînă de bărbat, este mecanic în casă, repară lucruri, a făcut o casă în viața lui, are un loc de muncă stabil. Ba chiar și un portret format prin trăsături nobile de caracter este prea puțin: este cultivat, elegant, cumsecade, cuviincios, rafinat, politicos, răbdător, cumpătat, sobru… Tot este prea puțin. Este necesar ceva mai mult. Dincolo de modelele ancestrale, ne este necesar arhetipul. Am fost creați după Chipul și Asemănarea lui Dumnezeu… adică bărbat și femeie. Asta înseamnă că orice definiție corectă din punct de vedere teologic și antropologic va rezulta doar abordînd acest model Trinitar. Dumnezeul nostru este o Comuniune de Persoane, în reciprocitate ontologică. Dacă sîntem creați după Chipul și Asemănarea Sa, atunci orice referire la bărbat trebuie să țină cont de condiționarea și reciprocitatea ontologică dintre bărbat și femeie. Există teologi care afirmă că un bărbat complet (în sens complementar) nu poate fi definit în afara familiei, de aceea, un uomo finito, în sensul lui Giovanni Papini, este doar un om căsătorit, cel care trăiește uniunea fizică și comuniunea spirituală, oglindind în această koinonie modelul creat.

Photo by Markus Winkler on Unsplash

Ce frumoase sînt pe munți

picioarele celui ce aduce vești bune,

care vestește pacea,

picioarele celui ce aduce vești bune,

care vestește mîntuirea!

Picioarele celui ce zice Sionului:

«Dumnezeul tău împărățește!“

Isaia 52.7

Și cum vor propovădui, dacă nu sînt trimeși?

După cum este scris:

«Cît de frumoase sînt celor ce vestesc pacea,

ale celor ce vestesc Evanghelia!»

Romani 10:15

„Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine,

căci Domnul M’a uns să aduc vești bune celor nenorociți:

El M’a trimes să vindec pe cei cu inima zdrobită,

să vestesc robilor slobozenia,

și prinșilor de război izbăvirea;

Isaia 61:1

Teoretic, pentru că realitatea este mai tristă, un creștin ar trebui să fie foarte greu de păcălit. De ce? Pentru că acesta pretinde că Îl cunoaște pe Cel care este Calea, Adevărul și Viața, Îl cunoaște pe Stăpînitorul tuturor lucrurilor, pretinde că are o relație personală cu Cel prin Care toate s-au făcut și nimic din ce s-a făcut n-a fost făcut fără El. ”Al lui este Pămîntul cu tot ce este pe el!”.

În același timp: cum poate cineva să abereze senin despre orice, cu superbie luciferică, cum să ai atît de multă încredere în ce se spune în tîrg, cînd știi că tîrgul aparține stăpînitorului lumii acesteia, Satana, Diavolul?

Paleta atitudinilor față de informație este atît de diversă în rîndul celor care se consideră nu numai urmași ai lui Cristos, dar și deținători ai Revelației supreme, cunoscători ai Cuvîntului divin, cu acces direct în Sfînta Sfintelor Treimii: de la naivitate ridicolă pînă la ”boala cercetărilor fără rost” în privința unor piste informaționale oricum închise. În fața unui asemenea evantai de posibile poziționări față de piața informațională, aș recomanda cîteva măsuri foarte la îndemînă:

Veți auzi de războaie și de vești de războaie:

vedeți să nu vă spăimîntați,

căci toate aceste lucruri trebuie să se întîmple.

Dar sfîrșitul tot nu va fi atunci.

Matei 24:6

Așadar, ce trebuie să facem cînd citim o știre?

sursa imaginii

Perioada pandemiei a fost un exercițiu extrem de util în privința modului în care omenirea în general și creștinii în special s-au raportat la informație. Se vor scrie teze de doctorat în privința aceasta.

Cine sînt așadar cei păcăliți? Fiecare crede că cealaltă parte: vaccinații despre nevaccinați și invers, conspiraționiști versus optimiști, fanatici religioși contra fanatici ai științelor de tot felul… Am văzut de toate: roboței în formă de viermi, care se asamblează după vaccinare, microparticule inteligente, reptilieni, extratereștri, care împrăștiau virusul în autobuz prin înțepături cu unghia… Antologia faptelor de acest fel poate ocupa volume.

Deși nu avem încă retrospectiva asupra fenomenelor de atunci și încă nu putem pretinde obiectivitatea analizei (mai ales că acum sîntem în mijlocul unui alt fenomen demn de studiat, războiul din Ucraina), totuși putem indica cîteva principii și linii de comportament în relație cu informația, un fel de minimă igienă informațională.

Mai întîi cîteva precizări-cadru:

Ce bine-i merge omului care face milă și împrumută pe altul,

și care își rînduiește faptele după dreptate!

Căci el nu se clatină niciodată;

pomenirea celui neprihănit ține în veci.

El nu se teme de vești rele,
ci inima lui este tare, încrezătoare în Domnul.

Psalmul 112.5-7

sursa imaginii

Cîți dintre noi nu am pățit-o? Ai distribuit ceva care ți s-a părut adevărat pentru a descoperi mai apoi că este fake news. Îți ceri scuze, retragi postarea, te costă credibilitate, dar înveți o lecție importantă despre comunicare. Informația neintenționat/intenționat falsă nu este o noutate. Există o întreagă tradiție¹.

Orice comunicare omenească are un grad de eroare, pentru că orice comunicare umană poate fi afectată de ”inima omului” care este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Sîntem ființe căzute, corupte și orice spunem este afectat de răul care ne paște.

sursa foto Edictum Dei

Întotdeauna există două planuri: planul văzut și planul nevăzut, două ipostaze posibile în care ne putem găsi, două articulări ideatice. Dacă sîntem urmași ai lui Cristos, atunci Îi urmăm exemplul, după cum El Însuși ne-a cerut.

Așa cum aminteam în textele anterioare, cauza decadenței în ce privește etica muncii la evanghelicii din Romania este în primul rînd părăsirea paradigmei teologice care a decurs din teologia practică a Reformei, abandonarea unei gîndiri teologice asupra actelor în favoarea unui pragmatism sălbatic. Antecesorii noștri au fost oameni simpli, de la țară, care au învățat să citească buchisind pe Sfintele Scripturi, dar, după ce le-au înțeles, și-au motivat acțiunile teologic, cu o claritate și o intuiție demnă de invidie, chiar dacă nu posedau termenii tehnici și aparatul conceptual specific.

Zilele trecute i-am întrebat pe meșterii care lucrează în spatele casei mele (pocăiți din Oradea) de ce lucrează atît de dichisit și atît de atent. Mi-au dat un răspuns neașteptat pentru niște zidari, constructori, meșteri, răspuns care motivează seria aceasta de texte: „noi muncim ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru client!”. Mi-a uns sufletul acest răspuns. Sînt tineri, iată că există speranță!

1. Persona versus persoană. Teologia trinitară ne învață să facem distincție între persoană (ipostas), care are conotație ontologică și persona (rolul oiconomic). Persona, în cazul nostru, aplicat la situația discutată, reprezintă rolul atribuit de societate sau pretins de noi. Persona este constituită în încrengătura și păienjenișul de relații în care sîntem angrenați. Am o persona familială, sînt fiul mamei, soțul soției, tatăl copiilor, bunic al nepotului, așa cum am o persona profesională, sînt profesor studenților, capelan bolnavilor, subaltern rectorului, am o persona socială, sînt cetățean al țării, parte a unei comunități angrenate într-un sat dintr-o comună. Aceste roluri sociale, profesionale, familiale se pot transforma, pierde, cîștiga.

sursa foto Edictum Dei

Civilizația aduce confort; confortul necesită consumul de resurse; civilizația înseamnă consum. Nu putem imagina lumea de astăzi, cu toate beneficiile ei (căldura constantă în toate spațiile de locuit și lucru, ziua de lucru și distracție prelungită spre noapte cu ajutorul electricității, transporturile rapide dintr-un loc în altul…) fără consum imens. Este simplu: crești consumul, crești confortul; reduci consumul, reduci confortul. Economisești, reduci confortul și eventual alterezi ceea ce unii numesc civilizație, în sensul urbanizării, a culturii materiale, nu spirituale, adunarea în polis. Europa este o civilizație a confortului răspîndit pînă în cele mai răsfirate cătune din Germania, pînă în creierii munților din Elveția.

Doamna Ursula von der Leyen a dat niște sugestii destul de ferme europenilor: să găsească metode mai creative ca să economisească energia electrică, gazul, petrolul și lemnul. Idei precum scăderea temperaturii în case la 19 grade celsius, interzicerea reclamelor luminoase pe stradă, reducerea iluminatului public în anumite zone, oprirea încălzirii în spații nelocuite (cămări, spații tehnice, casa scării), amînarea evacuării toaletei pînă se adună mai multe materii (tragem apa de 2 ori pe zi, dimineața și seara), deja celebrul „duș în doi”, renunțarea la mașină pentru drumurile scurte, toate acestea au devenit subiect de glume, meme, iritare, discuții aprinse. Germanii, austriecii, elvețienii tind să fie complianți și solidari. M-aș mira tare să nu!

Pe mine mă interesează ce se va întîmpla la noi. Românii, mai ales cei din generația mea, decrețeii, fac glume presărate cu puțin cinism, încrezători că noi vom rezista, că am mai trecut pe acolo, că Ceaușescu nu ne ruga să facem duș în doi, ci ne oprea apa de la rețea; nu ne ruga să stingem becurile, ne oprea curentul; nu ne dădea sugestii, ci lua măsuri, ne lua confortul și acolo unde acesta ar fi fost posibil. Fiecare atunci rezista cum putea. Fiecare pentru el. Comunismul ne-a învățat cîinoși, ne arătăm gingiile dacă cineva ne privește osul.

Ce uită generația decrețeilor este că o parte din România s-a schimbat, o altă parte, nu. Există astăzi mai multe Românii suprapuse: este România urbanizată a generației 18-30 de ani, care n-a cunoscut nimic din lipsurile pe care noi le-am îndurat; apoi România adulților activi între 30-50 de ani, care s-au mutat în pandemie în zonele din jurul marilor orașe; România pensionarilor (mă refer la cei fără pensii speciale) din blocurile construite pe vremea comunismului; România rurală a satelor părăsite de tineri.

Photo by Helena Lopes on Unsplash

Continuare de AICI

7. Negociați reguli de conviețuire bine definite! Negociați, nu impuneți. Impunerea va stîrni reacție. Este reflexul fructului oprit. Și voi și ei, și unii și alții va trebui să învățați arta negocierii ca oameni maturi, voi, ca unii care se îndreaptă spre maturitate, ei. Gîndiți-vă tot timpul că încercarea de a vă provoca, încercarea de a vă enerva nu vine din răutate, ci pentru că ei înșiși nu se mai înțeleg și nu știu ce să facă cu propriul eu, cu mîinile, cu picioarele, cu furtuna hormonală care se petrece în ei. În interiorul lor este un strigăt după libertate, dar nu au încă maturitatea să înțeleagă că libertatea nu se poate manifesta plenar decît între limitări. Discutați consecințele încălcării limitelor atunci cînd nu s-a întîmplat nimic, cînd toată lumea este calmă, cînd sînteți în afara conflictului și încălcarea limitelor are drept consecință restrîngerea unor drepturi, restrîngeri pe care le-ați stabilit de comun acord. Și noi, care sîntem maturi și ai Domnului, avem tendința de a călca regulile, imaginați-vă ce se întîmplă în mintea unui copil, care încă nu este al Domnului, care are o inimă ”înșelătoare și deznădăjduit de rea”, cu ”nebunia lipită” de suflet … Fiți îngăduitori! Ați trecut pe acolo. Așa cum Dumnezeu a avut milă și har de voi, așa le va purta de grijă și lor.

8. Oferiți-le perspective! Dacă s-au deschis și aveți acces la inima lor, oferiți-le tot timpul perspective. Cum va fi cînd vor trece peste această perioadă: cînd sînt în căutarea unui partener de viață, dar va veni o vreme cînd îl vor găsi și vor fi fericiți și ei la rîndul lor vor avea copii; cînd sînt în căutarea vocației, dar va veni vremea cînd vor profesa și vor fi mulțumiți de lucrarea mîinilor lor; cînd nu vor mai avea tulburările de personalitate, complexele, coșurile, cînd nu vor mai fi prea slabi sau prea grași, cînd lucrurile vor intra în normal, biologic, social, relațional … Au nevoie de o fereastră deschisă spre viitor și au nevoie de modele pentru felul în care va arăta viața lor în viitor. Dacă voi sînteți un model prost pentru ei ca soți, ca părinți, ca profesioniști, ce nădejdi să mai poarte? Oferiți-le, de asemenea, perspectiva mîntuirii. Cum va fi viața lor, comportamentul lor, trăirile lor cînd Domnul îi va mîntui?

sursa Edictum Dei

Continuare de AICI

4. Împrieteniți-vă cu ei! Odată cu intrarea în această perioadă dificilă din viața lor, nu mai au nevoie de dădăceala noastră, de corecțiile noastre permanente, de cicăleală, de reamintirea relației de autoritate dintre voi și ei, de faptul că ”noi v-am făcut, de la masa mea mănînci, în casa mea stai”. Toate aceste presiuni sînt inutile și neproductive. Și ei ar dori să schimbați tipul de relaționare, să deveniți prieteni, dar nu știu cum să vă spună, nu știu cum să semnaleze dorința lor de a schimba dinamica relației. Dați-le șansa de a se apropia de voi. Am admirat întotdeauna familiile în care respectul pentru părinți s-a manifestat inclusiv verbal, prin adresări de genul ”matale”, dar am apreciat-o pe mama pentru felul în care s-a apropiat de noi și ne-a lăsat să îi spunem ”tu”, după ce am crescut. Am devenit prieteni, purtînd împreună poveri din ce în ce mai mari, ea fiind văduvă, și asta ne-a legat într-un alt mod în anii adolescenței noastre. Am participat împreună la planurile de cîștiguri, cheltuieli, investiții în casă. De la mama am învățat cum să fac un buget lunar, să evităm împrumuturile, să ne calculăm bine așteptările financiare. De asemenea, m-a luminat cu privire la modul în care o femeie se raportează la relația cu soțul. Mari și bune sfaturi. Unele dintre acestea ne-au salvat căsnicia.

sursa Edictum Dei

Am crescut adolescenți și mai vine încă unul, care dă semne de adolescență precoce. Aș da orice să sar peste perioada adolescenței copiilor. Orice! Sînt atît de dulci, cînd sînt sugari, atît de drăguți cînd sînt copii, atît de lipicioși, și relația este atît de ușor și comod de administrat … dar devin dintr-o dată atît de tulburi, aspri și complicați după ce trec de 12-13 ani.

Interesant mi s-a părut întotdeauna faptul că Biblia ignoră aproape cu desăvîrșire această vîrstă complexă. Există copii, pînă la 12 ani, și tineri, care sînt tratați precum adulții, de la 12 ani încolo. Isus a fost tratat ca un adult nu pentru că era Cristosul, Fiul lui Dumnezeu. Cei de la Templu aveau să descopere un copil extraordinar, l-au suspectat eventual de o precocitate ieșită din comun, dar nu l-au tratat ca pe un adult în discuțiile lor pentru că ar fi avut vreo bănuială asupra originii Sale divine, ci pentru că așa era cultura, așa era obiceiul. Băieții și fetele treceau imediat spre faza de devenire spre bărbați și femei, odată ce depășeau vîrsta copilăriei. Asta nu înseamnă că pulsiunile, provocările, tensiunile și complicațiile transformărilor fizice și psihice lipseau, dar presiunea pusă asupra tinerilor adulți de către comunitate scurta perioada de acomodare la viața matură extrem de mult.

Urmare de AICI

Cînd obosim spiritual, creștini fiind totuși, ca unii care am gustat din Apa Vie și din Pîinea Vieții?

6. Cînd ne urmăm scopurile noastre și nu scopul lui Dumnezeu. Structura textului din 2 Corinteni 4 conține și o referire la teleologie (partea din filosofie care se ocupă de răspunsul la întrebarea: pentru ce există un anumit lucru?), nu numai la motivație. Dacă l-am fi întrebat pe Apostolul Pavel pentru ce trăiește și cum de nu-și pierde puterea, cum de mustește de energie și își trăiește clipa din plin, ne-ar fi răspuns că pentru el sînt mai importante lăuntrul și caracterul, decît exteriorul și confortul; că necazurile de acum, oricît ar fi de intense, nu sînt vrednice să fie puse alături de răsplata eternă, pe care o vizualizează deja; că nu trăiește pentru acum și aici, ci pentru ce se va întîmpla, după ce se va fi încheiat totul. Scopurile sale nu se limitează la durata vieții, pentru că viața este mai mult decît durata ei. ”De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuși omul nostru din lăuntru se înnoiește din zi în zi. Căci întristările noastre ușoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate vecinică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile cari se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile cari se văd, sînt trecătoare, pe cînd cele ce nu se văd, sînt vecinice.” 2 Corinteni 4: 16-18

Sursa Edictum Dei

”Noi nu ne-am certat niciodată!”

Există două posibilități pentru o astfel de situație: ori unul dintre soți este mort, ori unul sau amîndoi mint și … se mint pe ei înșiși.

Într-o căsnicie se întîlnesc două ființe care încă luptă cu natura lor păcătoasă, cu egoismul, orgoliul, slăbiciunile, patimile, pulsiunile proprii.

După 32 de ani de căsnicie, n-am reușit să găsim modul în care să ocolim orice fel de tensiune sau conflict, dar am găsit modalități de a amîna sau de a rezolva mult mai rapid micile ciocniri dintre noi.

Sînt cîteva reguli simple, ușor de urmat pentru a avorta un conflict înainte de a urla, înainte de a crește mare ca apoi să ne ucidă apoi relația. O ceartă este ca o cangrenă, care necrozează treptat țesutul viu, acesta pierzîndu-și sensibilitatea. Mutilarea este sigură și se petrece fără dureri. Cînd constatăm dezastrul, este mult, mult prea tîrziu.

Iată deci:

Continuare de AICI

Cînd obosim spiritual, creștini fiind totuși, ca unii care am gustat din Apa Vie și din Pîinea Vieții?

2. Cînd facem slujba noastră, nu slujba Lui. Există multe moduri de a munci. Putem munci fără viziune, pentru un contract, chiar și cei care practică meserii vocaționale pot deveni ”meseriași”, pastorii pot deveni ”prestatori de servicii spirituale”, simpli funcționari care nu se mai ocupă de sufletele oamenilor, ci de liturghii, slujbe, botezuri, nunți, îngropăciuni. Pavel nu cade de oboseală pentru că își vede slujba într-un mod diferit: ”De aceea, fiindcă avem slujba aceasta, după îndurarea pe care am căpătat-o, noi nu cădem de oboseală. Ca unii, cari am lepădat meșteșugirile rușinoase și ascunse, nu umblăm cu vicleșug și nu stricăm Cuvîntul lui Dumnezeu. Ci, prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiți de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu.” 2 Corinteni capitolul 4:1-2. Dacă slujim doar pentru un contract sau pentru o sumă de bani, pentru valori vizibile și pămîntești, nici acestea nu vor fi destul, niciodată.

sursa Edictum Dei

2 Corinteni 4: 16-18

De aceea, noi nu cădem de oboseală.

Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece,

totuși omul nostru din lăuntru se înnoiește din zi în zi.

Căci întristările noastre ușoare de o clipă lucrează

pentru noi tot mai mult o greutate vecinică de slavă.

Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile cari se văd,

ci la cele ce nu se văd;

căci lucrurile cari se văd sînt trecătoare,

pe cînd cele ce nu se văd sînt vecinice.

Trăim în mijlocul unor generații permanent obosite. Tonele de cafea, mulțimea de energizante, mijloacele de relaxare moderne, tipurile noi de yoga nu prea mai ajută. Pentru că există mai multe tipuri de oboseală și împotriva unor anumite forme de epuizare emoțională și sufletească mijloacele obișnuite nu prea mai sînt de folos.

sursa Edictum Dei

Ce binevenită este epuizarea fizică după o zi de muncă în natură! Ce bună sfîrșeală după o zi petrecută în bibliotecă, între cărți! Ce satisfăcătoare trăire după o noapte nedormită lîngă un copil care suferă și spre dimineață se simte mai bine!

Dar există și o altfel de oboseală, rudă bună cu acreala, soră cu frustrarea și amărăciunea, mai ales atunci cînd ai muncit, ai sacrificat, te-ai zdrobit și nu ești apreciat, răsplata întîrzie, ești uitat. Există un soi de oboseală pe care doar urmașii lui Cristos o pot experimenta. Este oboseala spirituală a celui care se împleticește pe cale, a celui care nu mai are resurse să meargă mai departe.

sursa Foto Edictum Dei

A murit Regina. Ar trebui să ne pese sau nu? Ar trebui să ne intereseze sau nu de ce se întîmplă peste Canal? Ce legătură este între România, români și Marea Britanie, mai mult decît emigranții care ne trăiesc acolo? Ce legătură poate fi între Biserica Angliei și evanghelicii români? Aparent … niciuna.

Și totuși!

Moartea Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii închide o epocă și deschide o alta. Pentru creștinii conservatori europeni, Regina este, probabil, ultimul monarh care își va fi construit domnia pe temelia valorilor creștine, care au stat la temelia Imperiului în care soarele nu apune niciodată, valori care au constituit Europa așa cum am cunoscut-o pînă în urmă cu un deceniu.

Odată cu plecarea Reginei, se închide un album care s-a umplut deja și se deschide o epocă nouă. Cum se va comporta noul Rege, care este legat de un sătuc din România? Ce fel de domnie va avea? Prea lungă nu poate fi, dar poate fi distructivă pentru propriul Regat și nu numai. Domnia lui Carol al II-lea nouă, românilor, ne-a arătat că o domnie scurtă poate distruge tot ce un înaintaș ilustru va fi construit.

Ultimii zeci de ani ne-au arătat, de asemenea, că temeliile politice ale lumii pot fi clătinate și reașezate foarte ușor. Nu demult ne-am amintit de patrulaterul Gorbaciov – Margaret Thatcher – Ronald Reagan și Papa Ioan Paul al II-lea și căderea Zidului de Fier. Apoi, în zilele din urmă am văzut cum se redesenează granițe economice în urma Pandemiei și Războiului.

Continuare de AICI

sursa Edictum Dei

Text Filipeni 3 și 4

4. Încotro te îndrepți?

3:13 Fraților, eu nu cred că l-am apucat încă, dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus. Gândul acesta dar să ne însuflețească pe toți care suntem desăvârșiți; și dacă în vreo privință sunteți de altă părere, Dumnezeu vă va lumina și în această privință. Dar în lucrurile în care am ajuns de aceeași părere, să umblăm la fel. Urmați-mă pe mine, fraților, și uitați-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveți în noi.

Cetățenia noastră este în ceruri. Pavel se uită la corpul care degenerează, la toate cicatricile, urmele bătăilor, urmele bolilor cumulate și își afirmă speranța, în conformitate cu somatologia sa, că va veni vremea unui alt viitor, într-un trup nou, într-un loc nou, într-o țară nouă, cu o cetățenie nouă. Nu există autor care să scrie mai fascinant despre preschimbarea escatologică somatică decît Pavel. Vezi extraordinara tiradă din 1 Corinteni 15.

Și apoi continuă:

3:18 Căci v-am spus de multe ori și vă mai spun și acum, plângând: sunt mulți care se poartă ca vrăjmași ai crucii lui Hristos. Sfârșitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele și slava lor este în rușinea lor și se gândesc la lucrurile de pe pământ. Dar cetățenia noastră este în ceruri, de unde și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite și-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Și supune toate lucrurile.

Pavel ne vorbește despre trupuri de slavă, despre lucrarea puterii Sale care va supune toate lucrurile și vom fi cu El și vom fi ca El. Știe că destinația nu este undeva aici, că pușcăria și execuția sînt doar niște ferestre către cer; iar umilința de acum, doar preludiul pentru slavă. Ce este semănat în rușine va înflori în slavă. Gladiolele și lalelele arată ca niște cepe la semănare, dar ce frumoase sînt după ce mor semințele!

Încotro ne îndreptăm, unde mergem?

Spre Cristos!

5. Ce anume te motivează, ce anume te însuflețește?

4:8 Încolo, frații mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă, aceea să vă însuflețească.

Cine este mai adevărat decît Adevărul Însuși? Isus! Cine este mai drept decît Dreptul? Cine este mai curat decît El? Cine este mai vrednic de iubit? El este dragostea! Mai vrednic de primit? El este sursa faptelor bune, Cel demn de laudă! Cine te motivează? În subtext se ascunde un singur răspuns: Isus Cristos! De aceea sîntem creștini pentru că ceea ce ne motivează este El, pentru El murim, pentru El trăim. Uneori este mai ușor să mori pentru un ideal decît să trăiești pentru o persoană și motivat de dragostea pentru o persoană.