În urma unui viu și lămuritor dialog pe pagina de facebook a Edictum Dei, unde a fost preluat articolul ”Minidepresia de 30 de secunde”, vin cu următoarele precizări:

Articolul cu pricina nu reprezintă altceva decît relatarea unei experiențe religioase legate de stările de întristare sau tristețe adîncă, stări produse de unele percepții deformate asupra realității cotidiene.

Nicio clipă n-am intenționat în articol să discut depresia autentică, diagnosticabilă clinic. Nu sînt specialist și nu doresc să îmi depășesc sfera de competență.

Într-o scurtă meditație la un psalm davidic am atacat mai degrabă stările de tristețe pe care, nespecialiști fiind, ni le autodiagnosticăm drept ”depresii” cu prea multă ușurătate și sub presiunea terților. La acest aspect m-am referit cînd am afirmat că acest soi de ”depresii” sînt ”la modă”. M-am îndreptat mai ales asupra cazului în care autodiagnosticarea este folosită pentru a scăpa de sarcini școlare, de serviciu, familiale.

Nu o singură dată am întîlnit în experiența de consiliere oameni care își doresc cu ardoare un diagnostic mai grav și caută, caută, caută pînă cînd vor fi găsit consilierul, psihoterapeutul, psihologul sau vreun amator în ale jocului cu psihicul pentru a le confirma presupusul diagnostic.

În literatura de specialitate se fac astfel de distincții între ”tristețe” și ”depresie” și la aceste fenomene am făcut referire.

Fiecare dintre noi am trăit cu povara unor gînduri negre, atunci cînd ne-am uitat doar împrejur. Îndemnul meu, pentru cei care sînt cititori ai Psaltirii, a fost să își schimbe modul de interpretare a realității prin prisma relației lor cu Dumnezeu, fără a sugera vreunui necredincios soluții medicale sau de tratament psihic. Se înțelege că textul este adresat în primul rînd credincioșilor, care au astfel de exerciții spirituale zilnic; nu propun o soluție pentru cei care sînt afectați de depresie ca atare. Aceasta este slujba specialiștilor și îi încurajez pe toți cei care sînt urmăriți de boala autentică să apeleze la specialist. De-a lungul întregii mele cariere pastorale și didactice am încurajat această colaborare între diferitele specialități: pastor, psiholog, psihoterapeut, psihiatru. În emisiunile pe care le realizez la Credo TV, Între Scriptură și ziar, am intervievat, recomandat, prezentat psihologi, psihiatri, psihoterapeuți, i-am prezentat publicului ca surse de informare, formare, diagnotic și tratament. Nu sînt adeptul principiului: ”doar cu Biblia ne vindecăm de orice boală!” Dumnezeu a dat înțelepciune și știință oamenilor, a dat resurse Bisericii, ca să apelăm la ele. Există specialiști credincioși care ne pot ajuta: Doamna Psihiatru Doina Cosman, Psiholog Anca Axente, Psihoterapeut Bogdan Prejban, Psiholog Loredana Lar, Psiholog Augustina Ilisie, toți oameni credincioși, care au și cunoașterea de Dumnezeu și cunoașterea științei.

Termenul ”minidepresie” chiar din titlul articolului funcționează ca termen inventat tocmai pentru acest context și tocmai pentru a crea o falie semantică între termenul medical și cel care este doar o figură de stil referitoare la o stare pasageră, nu la una instalată și de durată. Se pare că am greșit prin lipsa de precizie și printr-o presupoziție prea optimistă că cititorul va face disocierea între termenul meu și cel referitor la depresie ca atare.

Eu am relatat experiențe proprii, nu am căutat să dau rețete. Îmi repugnă visceral soluțiile rețetariste, mai ales cele din sfera religioasă. Textul reprezintă relatarea unei experiențe personale repetate de mii de ori poate pînă la 50 de ani, în 36 de ani de credință, în lupta cu întristările și tristețile, cu gîndurile negre.

Dragi cititori, vă rog să îmi dați măcar creditul sincerității, pe cel al ascendenței epistemice nu îl cer!

Ca unul care, la rîndul meu, am fost fugărit și eu de ”cîinele negru” sînt alături de toți cei care trăiesc vremelnic sau permanent astfel de stări.

Scurta mea meditație nu intenționează și nici n-ar fi putut vreodată să trateze un subiect atît de complex precum depresia.

Din păcate publicarea articolului meu s-a suprapus printr-o nefericită coincidență peste o tragedie trăită de familia unor prieteni. Articolul meu fusese scris cu mult înainte de a se petrece aceste fapte. Suprapunerea a dat naștere la noi interpretări nefericite asupra textului meu.

Regret că nu am scris cîteva rînduri de prevenire asupra terminologiei în articolul inițial. Sînt sigur acum că ar fi ajutat. Probabil acest gest ar fi oferit o cheie hermeneutică mai precisă asupra acestui subiect extrem de sensibil și dureros, care afectează din ce în ce mai mulți oameni, mai ales în perioada aceasta pandemică/post-pandemică.

Îmi cer iertare celor care vor fi fost răniți și au interpretat rîndurile mele din introducere drept ironie sarcastică sau dispreț față de cei care suferă cu adevărat.

Sper ca data viitoare să fie mai bine!

Cu mulțumiri pentru intervențiile voastre binefăcătoare!