Între „Fiu de martir” şi „pui de securist”

Disclaimer (Atentionare) – prezentul fragment, la fel ca cel prezentat aici sînt părţi dintr-o conferinţă prezentată în cadrul colocviul „Martiriul creştin în Antichitate şi în secolul XX”, Sighet, 3-5 iunie 2011. Actele colocviului sunt în curs de apariţie la Editura Curtea Veche, Bucureşti, sub titlul Şi cerul s-a umplut de sfinţi...

Să ne îndreptăm acum spre cel mai afectat segment la ora actuală: familiile foştilor colaboratori, familiile victimelor. În tot acest proces prea puţin ne-am gândit la faptul că cei scoşi în ziare sau pe bloguri au soţii, fii, fiice, nepoţi. Este drept să-i însemnăm, dar creştineşte este să privim la toate consecinţele relaţionale ale unui asemenea act.
Tatăl meu a fost ucis când aveam 5 ani, pe 17 decembrie 1975, ora 17.30. Vreme de cinci ani am trăit ca orfan compătimit de cei din jur. La şcoală, când se notau numele în catalog, se notau şi profesiile părinţilor; îmi aduc aminte şi acum: Cruceru Elena – asistentă medicală, Cruceru Radu – decedat.

La vârsta de 10-11 ani, cineva a venit şi mi-a spus: „Uite, îl vezi pe cutare, a participat la uciderea tatălui tău.” În acel moment, copilăria mea s-a încheiat şi am început să adun foarte multă ură, o ură care se focaliza pe un chip abstract, un chip care era strivit în fiecare seară de bocancii mei. În toată această perioadă am trăit cu ideea că tatăl meu a fost ucis de Securitate şi că este un martir. Confraţii din biserica în care am fost botezat, devenind astfel membru, aproape l-au idolatrizat pe Radu Cruceru. El reuşise să înfiinţeze oficial biserica, obţinând aprobările greu de procurat la acea vreme, iar eu, după convertire, am primit botezul în acea biserică şi din asemenea raţiuni sentimentale. Tot în acea biserică mi-am început slujirea eclezială. La vârsta de 14 ani am predicat acolo pentru prima dată.
Şi totuşi… erau anumite elemente care îmi dădeau de gândit. Multe lucruri nu se legau. Avem amintiri din vremea când tata trăia. Lunea mergeam împreună cu el într-o clădire mare, cu fotolii de muşama verde, cu braţe din inox. Mai târziu, am realizat că aceea era clădirea Securităţii. Tata stătea uneori câte o oră, alteori mai mult. Erau acele zile de luni în care toţi pastorii trebuiau să dea rapoartele către Securitate despre activitatea de duminică.

citeşte mai departe şi comentează AICI

Despre Marius David

soțul Nataliei
Acest articol a fost publicat în Amintiri, Biserica Baptista, Fabrica de barbati, inventarul stricaciunilor spirituale, lacrima din colțul ochiului, Pătrăţoşenii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.