Textul propus conţine una dintre cele mai extraordinare şi elocvente demonstraţii pe care a săvârşit-o Isus cu privire la utilizarea corectă a simţurilor cu care Dumnezeu L-a înzestrat pe om. În cazul acesta este vorba despre auz, şi corelarea acestuia cu celelalte simţuri.
„Demonstraţia” s-a petrecut în timpul unei călătorii pe care ucenicii o făceau pe o întindere de apă.
Condiţiile erau mai speciale: vizibilitatea era redusă din cauza faptului că „ziua se îngâna cu noaptea”, iar vântul puternic bătea dintr-o direcţie care nu favoriza înaintarea ambarcaţiunii. Era aproape întuneric şi aproape furtună. Corabia era asaltată de valurile din ce în ce mai mari şi mai agitate, care loveau cu putere şi zgomotos bordajul ambarcaţiuni. Vântul sufla „din potrivă”, iar pânza şi toate parâmele erau solicitate la maximum, gemând tensionate. Luminozitatea era destul de redusă.
La o distanţă care permitea o observare aproximativă, a început să se zărească un personaj ca o nălucă, umblând pe apă. Ucenicii s-au speriat şi şi-au reacţionat sonor ţipând.
Dar:
Unul dintre ucenici, Petru, se afla într-o situaţie optimă, din mai multe puncte de vedere. În pofida vacarmului sonor el a reuşi (cum?) să focalizeze auzul în aceeaşi direcţie în care era şi privirea şi mai ales sufletul şi credinţa. Datorită acestei corelări sinergice a identificat corect imaginea şi Personajul, La auzit şi Ia recunoscut vocea. Intră chiar în dialog cu El. Isus a intrat în dialog doar cu cine L-a recunoscut. Doar aceluia I se adresează Dumnezeu personal, poruncindu-i un gest supranatural. Petru, după ce a auzit, ascultă, înţelege şi execută chemarea şi trecând copastia păşeşte pe apa frământată de vânt.
Dintre toţi ucenicii prezenţi în ambarcaţiune, la momentul potrivit doar la Petru a existat situaţia ideală în care focalizarea inimii, a coincis cu cea a auzului şi a privirii. Iar ţinta era cea corectă. Porunca primită de Petru de la Isus în limbaj sonor, prin care ucenicul este îndemnat să vină la El, călcând pe apă, declanşează cea mai corectă şi exemplară succesiune de acţiuni: Petru ascultă glasul lui Isus, aude porunca, se supune acesteia şi o împlineşte[1].
Matei 14:24 „În timpul acesta, corabia era învăluită de valuri în mijlocul
mării; căci vântul era împotrivă.
Matei 14:25 Când se îngâna ziua cu noaptea (Greceşte: în a patra
strajă.), Isus a Venit la ei, umblând pe mare.
Matei 14:26 Când L-au văzut ucenicii umblând pe mare, s-au spăimântat,
şi au zis: „Este o nălucă!” Şi de frică au ţipat.
Matei 14:27 Isus le-a zis îndată: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”
Matei 14:28 „Doamne”, I-a răspuns Petru, „dacă eşti Tu, porunceşte-mi să
vin la Tine pe ape.”
Matei 14:29 „Vino!” i-a zis Isus. Petru s-a coborât din corabie, şi a început
să umble pe ape ca să meargă la Isus.”
Însă Petru era doar om. Privirea, auzul şi, mai apoi gândul, i-au fost „deturnate” de preajmă. Mai întâi s-a „defocalizat” auzul, apoi privirea şi chiar credinţa. Falimentul devine vizibil şi pentru el şi pentru cei de faţă: începe să se afunde în apă.
Matei 14:30 Dar, când a văzut ca vântul era tare, s-a temut; şi fiindcă
începea să se afunde, a strigat: „Doamne, scapă-mă!”
Concluzia este verbalizată de Isus şi este rostită sonor, cu glas tare, să poată fi auzită de toţi cei care au fost martorii păşirii pe apă prin credinţă
Matei 14:31 Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat, şi i-a zis: „Puţin
credinciosule,pentru ce te-ai îndoit?”
Gestul salvator al Mânuitorului pare normal, aproape firesc, dar are o imensă încărcătură simbolică: Isus este Cel Care-l Salvează. Atunci cel salvat era Petru. Isus, apucându-l de mână L-a suit în corabie, locul în care ştia că pescarul se simţea în siguranţă. Şi pentru a linişti situaţia cu totul Dumnezeu a schimbat şi parametrii întregii ambianţe.
Matei 14:32 Şi după ce au intrat în corabie, a stat vântul.”
De îndată ce s-a apelat şi s-a intrat în contact direct cu Isus totul s-a liniştit. Odată restabilită relaţia cu Mântuitorul viaţa reintră în normal. Vântul s-a oprit şi tot ceea ce înseamnă şuierat, pocnete, valuri înspumate şi încă multe alte componente sonore ale unei vijelii abătute asupra unei corăbii aflate în noapte, în larg, au încetat.
[1] Scena este exemplu pentru o situaţie în care comunicarea se face în chip optim. Cel ce comunică se află în legătură, în contact atât sonor cât şi vizual cu cel căruia i se comunică. Privirea lui Petru este aţintită acolo unde era focalizată şi inima şi auzul. Un moment asemănător este cel în care Isus îl învie pe Lazăr Ioan 11:41 „Au luat dar piatra din locul unde zăcea mortul. Şi Isus a ridicat ochii în sus, si a zis: „Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat”.
Tot ce facem noi este nedesăvârșit! Șase aleși. Șase este numărul nedesăvârșirii, al omului. Fie ca „Al Șaptelea“ să fie mereu în mijlocul vostru.
As vrea sa stiu ,primele scrieri religioase in ce limba au aparut?/si daca la traduceri in toate limbile nu s-a pierdut din intelesul original…si de ce eu am indoieli?
Ce folos, daca azi nu mai e voie asa ceva! Trecutul e glorios, prezentul interzis….la unii….
Trecutul e glorios este adevarat dar si viitorul poate fi, nu il consider interzis, depinde doar de noi cum reusim sa trecem peste toate greutatile.
poate ceilalti ucenici si-au pierdut sansa contactului vizual si sonor pentru ca au preferat sa creada ca este ‘o naluca’ si nu Invatatorul lor, au schimbat, in mintea lor puterea lui Dumnezeu in ceva mistic. Apropo in Spania prinde ocultismul mai mult decat orice in ultima vreme. Rugati-va sa cerceteze Domnul poporul acesta, ar prefera sa creada orice dar nu in El!
Pingback: Petru, Adam şi Eva, Ce este un pastor? « La patratosu