PSALMUL 142 “Cu glasul meu strig către Domnul, cu glasul meu mă rog către Domnul.” – guest post Dr. Dorin Frandeş

De mai multă vreme se poartă discuţii care au ca temă muzica din bisericile neoprotestante contemporane.

Ele sunt foarte bine venite deoarece se poate constata o tot mai accentuată degringoladă în ceea ce priveşte modul de apreciere a muzicii care se aude sau se chiar cântă în timpul serviciilor liturgice. Există tot feluri de păreri şi de puncte de vedere (de fapt ar trebui să fie “puncte de auzire”) legate de problema pusă în discuţie. Urmărind astfel de “discuţii” (purtate ba pe coridoare, ba pe la cercuri de rugăciune, ori pe diverse bloguri) se poate constata că din majoritatea argumentaţiilor acestora lipseşte atât sursa cât şi destinatarul muzicii care se practică în adunări. De cele mai multe ori, fascinaţi de facilităţile tehnologiei accesibilă de la o vârstă din ce în ce mai fragedă, se propune, se oferă, chiar se recomandă, spre audiţie tot feluri de producţii sonore, tot felul de videoclipuri în care diverse personaje produc cele mai diferite muzici.

Majoritatea acestor demersuri pornesc de la ideea falsă cum că în biserică are loc un spectacol la care, în afară de momentele de rugăciune şi de cântare comună, cei din sală sunt „simpli” spectatori.

Deşi evanghelicii critică delegarea către preoţi a adresabilităţii către Dumnezeu în materie de rugăciune vorbită, atunci când se ajunge la rugăciunea cântată se calcă în aceeaşi „greşeală”. În biserici sunt frecvente propoziţiile rostite de către cei de la amvon (fraţi dintre cei mai avizaţi): „Corul va lăuda pe Dumnezeu”, „un duet”, sau „sora…..” va lăuda pe Domnul printr-o cântare. Apelând la domeniul tehnicului diavolul săvârşeşte o lucrare mult mai subtilă în urma acesteia tot mai multă lume râvneşte şi-şi procură tehnologie de accesare a conservelor de sunet, fie casete, fie CD-uri, sau a transmisiilor directe ale diverselor evenimente religioase. Tot mai disproporţionat este spaţiul ocupat în casă de discotecă în defavoarea bibliotecii. Majoritatea creştinilor au senzaţia că dacă ascultă asemenea produse culturale ei săvârşesc un act de închinare muzicală. Iar ceea ce se comentează pe la colţuri şi prin bloguri este tocmai acest „spectacol”. Valorarea acestuia se încearcă să fie făcută prin prisma actului de cult când, în realitate, acesta este un simplu act cultural. Act de cult ar fi dacă la un capăt al lanţului comunicaţional s-ar afla credinciosul iar la celalalt Dumnezeu. Probabil că se trece prea uşor peste faptul că, de pildă, în majoritatea psalmilor, cel care i-a compus subliniază, chiar de la început că:” Doamne, eu Te chem,…..ia aminte la glasul meu când Te chem…” (Ps.141:1), sau „Cu glasul meu strig către Domnul, cu glasul meu mă rog către Domnul” (Ps.142:1), ori „Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme, lauda Lui va fi întotdeauna în gura mea”. Pretutindeni este subliniată, întărită acţiunea sonoră proprie. Nicăieri nu se propune altora închinarea delegarea acesteia către „profesionişti” a cântării, cântarea, în locul autorului. Deşi se ştie că David a fost (şi) un cântăreţ care în termenii de azi ar fi categorisit ca „mare maestru” nu se relatează nicăieri că ar fi cântat frumos sau urât. Din toate relatările reiese însă sinceritatea sentimentului care a generat cântarea, profunzimea durerii, a bucuriei, sau a recunoştinţei care a declanşat revărsarea sonoră. Şi chiar dacă de mii de ani, generaţii de oameni îi citesc doar textul, cuvintele, ea cântarea a fost şi rămâne închinarea lui David şi era adresată lui Dumnezeu.

Despre Marius David

soțul Nataliei
Acest articol a fost publicat în Analize, Biserica Baptista, guest post, Muzica. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

34 de răspunsuri la PSALMUL 142 “Cu glasul meu strig către Domnul, cu glasul meu mă rog către Domnul.” – guest post Dr. Dorin Frandeş

  1. naomi zice:

    Foarte relevant, multumim.
    De cand astept o astfel de „invatatura”, mai aveti?

  2. oct zice:

    Ce părere aveți de negative în adunare? În unele adunări mai exagerat mi se pare laptopul conectat la stație și pe fundal un mp3 (downloadat ilegal de pe cine știe ce site). Cred că încă puțin și-l reușim o performanță:ex. Marius Cruceru în 3 adunări deodată fără ca el să știe..

    • dorin zice:

      Aşa după cum îi spune şi numele negativul nu poate fi decât negativ. Lasând deoparte jocul de cuvinte dincolo de realizările estetice pe care le permite şi care şi acelea ajung doar până la o limită (cea impusă de negativ nu de cel care CREDE că colaborează cu acesta) impune o situaţie pe care vă las să o apreciaţi dumneavoastră: închinarea muzicală „ajutată” de negativ se doreşte închinarea celui care cântă live, cor sau solist, vocal ori instrumental. Cât din rezultatul sonor este rodul celui care cântă live, cât este cel rezultat dintr-o redare mecanică şi care este aportul celui de-al treilea etaj al „realizării” omul de la butoane asistat de tehnica ce-i stă la îndemână ? Dintr-o simplă evaluare se poate constata cu usurintă că cel care se închină acompaniat de negativ are, în mod paradoxal, cel mai mic aport. El este subordonat acompaniamentului prefabricat si redat tehnic în mai mulţi parametrii.
      1.Trebuie să cânte în tonalitatea în care este realizat negativul. Asta dă mari batai de cap multor interpreti căci ambitusul vocilor nu este totdeauna pe măsura tonalităţii CD-ului, astfel ca, de multe ori, extremităţile ambitusului lucrării interpretate „ies” din zona de confort vocal a interpretului live si această realitate se aude sau se simte în mod neplăcut.
      2.Tempo-ul lucrării este impus de negativ. Ori acesta ar trebui să fie cel propriu fiecărui interpret , în concordanţă cu ceea ce simte fiecare faţă de textul şi melodia interpretată, în concordanţă cu starea de spirit din acel moment al interpretului etc.
      3. Caracterul melodiei este impus de cel al negativului. Am auzit versiuni de acompaniament total opuse spiritului melodiei care trebuie acompaniată. Exista chiar o tendinţă de realizare a unor construcţii sonore spectaculoase apelând la hiper orchestre şi cor de acompaniament etc.
      4. Coroborând cele de mai sus rezultă o situaţie de dualitate, unii îi spun chiar schizofrenie. Una zice negativul, altceva aş dori să zic eu, interpretul. Dar pentru că negativul nu poate fi modificat modificăm singura parte care face parte din biserică: pe cel care zice că se închină.
      La toate aceste tensiuni se mai adaugă şi cele stârnite de partea tehnică.
      Inchinătorul, după ce că trebuie să se închine doar în momentul în care-i vine” rândul în program” trebuie să fi respirat şi să fie dispus să înceapă când tenicianul congregaţiei dă drumul la negativ. Mai departe „e la mâna” tehnicii şi a celor care o manevrează. Aceştia sunt cei care învârt de butoane permiţând vocii solistice să se audă mai bine sau mai slab, mai metalic sau mai catifelat, etc.
      Mai apar şi alte efecte colaterale ale utilizării negativelor pasămite în scopul înfrumuseţării închinării cântate. După auzirea unui super acompaniament profesionist, prestaţia solistică, cea acompaniată, nu se ridică la nivelul profesionalimului acompaniamentului. Ba mai mult tot ceea ce urmează va fi comparat cu ceea ce s-a auzit de pe negativ. În majoritatea cazurilor „restul” este fad şi şters,”subţire” şi amatoricesc.
      Şi putem să ne punem întrebarea: ce este adevărat în închinarea auzită, ce o să ajungă la Dumnezeu şi cum va fi primit.
      Sora sau fratele care a cântat (frumos) la microfon, fără aportul protezei microfon-amplificare-difuzoare nu-l prea auzim şi vocea parcă sună altfel.
      Dar dacă vocea naturală nu mai e aşa de frumoasă sau atât de puternică el nu mai are dreptul să se închine cântând ?
      Este o întrebare pe care şi-o pune în primul rând el, credinciosul, dar şi unii din congregaţie.
      Aşa că….

      Şi ar mai fi multe de adăugat
      dorin

    • Marius David zice:

      Vorba unui frate de la Suceava sau Botoşani… „ce tot atîtea negativ, negativ… fraţilor, nimic negativ nu va intra în cer… ” 🙂

      Ce să spun?
      Am văzut şi grupuri cîntînd bine cu negativ, Continentalul, spre exemplu.
      Am văzut negative cu adevărat negative, absolut scandaloase şi care au şi provocat scandal.
      Dar trebuie să facem distincţie între play-back şi negativ, este o distincţie absolut necesară.

      Cu play-back orice afon devine Pavarotti, Dumnezeu să-l ierte, pe afon… voiam să zic.
      Despre furt ştii foarte bine ce părere am. Copiat ilegal? Şi să Îl lăudăm pe Domnul cu furtul? Este ca şi cum ai da zeciuiala la Templu din prostituţie.

      • eLioR. zice:

        “ce tot atîtea negativ, negativ… fraţilor, nimic negativ nu va intra în cer… ” : ))))

        dle Cruceru, v-am auzit asta seara cantand la rve la voce si la ceva instrument cu coarde, daca bine retin. asa putintel, ca eram in masina. nu tare mi-a placut genul, daca era unul, abordat. : D

        • Marius David zice:

          nu cred, este imposibil, n-are cum, eu predic la radio, nu am niciun fel de cîntece acolo.

          • eLioR. zice:

            ups. atunci inseamna ca v-am confundat. ma scuzati.

            individul prezenta oarecum cantecul. spunea c-are multe strofe cantarea respectiva. a cantat o strofa, a intrerupt si a spus ceva scurt, apoi iar a inceput sa cante. nici nu stiu daca din aceeasi cantare. tot ce-am auzit a fost cam un minut, c-apoi am iesit.

      • dorin zice:

        Frate Marius
        A cânta bine cu negativ înseamnă a” te înţelege bine” cu prefabricatul. Pentru un spectacol merge. Dar noi folosim metoda la închinare. Şi atunci cine se închină în acestă situaţie ? Extrapolind poate puţin forţat îmi imaginez un vorbitor care ar face doar gesturile legate de un text preânregistrat redat mecanic. Situaţia acestuia ar fi mai fericită decât a cântăreţului care acompaniază un negativ. Pe acelaş se pot face mai multe sau mai puţine gesturi, mai spectaculoase ori mai reţinute, în mai multe momente, sau în mai puţine etc. Cântăreţul trebuie mereu să fie la cheremul negativului si ca tempo si ca trăire şi ca înăţime. El trebuie să înceapă şi să termine atunci când e gata înregistrarea. (Că de intensitate şi timbru se ocupă tehnicianul de la butoane).
        În muzică s-a încetăţenit termenul de karaoke: o parte conservă, o parte contribuţie personală. Juriul judecă doar adecvarea solistului la negativul propus. Play Back-ul nu intră în categoria închinare ci eventual la „maimuţăreală”. La un moment dat aţi propus să ne uităm la un copilaş care mima dirijatul unei simfonii de Brahms. Nu înţeleg de ce nu este la fel de atractiv un copilaş care ar face play back după o predică a unei celebrităţi în materie.
        Revenind la colaborarea om – maşină o consider foarte utilă, benefică, de dorit, dar nu la închinare. Cred în continuare că închinarea, chiar dacă este colectivă aparţine în exclusivitate omului. Chiar dacă este acompaniată de instrumente ori de alte voci umane, toate sunt produse simultan, de oameni credincioşi care se află în acelaş duh şi împreună intonează închinarea muzicală
        dorin

  3. gheorghe nagy zice:

    Domnule Doctor Dorin Frandes , daca nu va e cu suparare ,lasind la o parte teoria si incercind un exercitiu practic , care considerati ca ar trebui sa fie formula prin care sa anuntam ca va urma sa cinte corul ,sau un frate sa recite o poezie ori psalm sau sa zicem fratele Marius Cruceru o sa cinte la unul din cele doua instrumente ce i-au „vindecat ” inima ?…….P.S–Pentru cei „din alta lume ” ,ce nu va prea cunosc ,care este domeniul in care sunteti Doctor?

    • dorin zice:

      Draga frate Nagy
      Prin materialul postat am vrut (se vede treba ca nu am reusit) să spulber credinţa că ascultând pe alţii cum cântă înseamnă închinare muzicală şi din partea ascultătorului. La aceasta mă refeream atunci când spuneam că de la amvon se comunică faptul că persoane sau ansambluri vor lăuda pe Domnul. Asta însemna şi că se comunică faptul că cei nominalizaţi săvârşesc închinarea la care restul bisericii este DOAR spectatoare. Închinarea muzicală a întregii biserici poate fi cântarea comună. Dar dacă tot a venit vorba despre anunţurile comunicate de la amvon cu privire la închinarea muzicală , vă rog să-mi permiteţi, în virtutea pregătirii mele de specialitate să atrag respectuos atenţia oricărui vorbitor asupra faptului că noţiunea de „duet” are accentul pe e şi nu pe u (ca în cuvântul vuiet) asa cum am auzit in nenumarate rinduri si in numeroase locuri. În ceea ce priveşte doctoratul pe care l-am susţinut în anul 2002 la Academia de muzică G Dima din Cluj el este în domeniul muzicii, domeniu în care mă străduiesc să rămân în observaţiile pe care le emit.

      Vă stau la dispoziţie cu toată deschiderea
      Dorin Frandes
      dirijor, Filarmonica de stat Arad

      • Marius David zice:

        mulţumim de lămurire, nu văzusem acewst comentariu, le-am luat cronologic şi din Panoul de control.

      • gheorghe nagy zice:

        Draga frate Dorin ,…..am inteles perfect „tonul ” mesajului domniei voastre . In fond discutia e veche de cind lumea ,vesnica discutie dintre FORMA si FOND .Domnia voastra priveste forma . In fond noi ne inchinam „in duh si in adevar” .Iar atunci cind cineva cinta sau recita eu o fac in duhul meu .Caci Dumnezeu aude si ( mai ales ) cintecul inimii ! De multe ori doar ascultatorul cinta !!

        • dorin zice:

          Dragă frate Nagy
          Intr-una din intervenţile mele pe acest blog încercam să fac distincţia dintre situaţia de la un spectacol, concert, recital, etc. unde există doar două entităţi interpreţii şi public şi situaţia din biserică în timpul închinării colective. În biserică cred că am putea identifica mai mulţi beneficiari ai actului interpretativ/închinare. Principalul beneficiar , în cazul închinării autentice este Dumnezeu, căruia ne închinăm. Alt beneficiar este închinătorul (pentru că de aceea se închină). Şi ceilalţi credincioşi aflaţi în acelaşi duh cu închinătorul pot fi consideraţi ca parte a închinării. Dar în biserică se mai află şi alte categorii de oameni, deocamdată simplii spectatori dar vectori către lume a ceea ce se întâmplă în bisericile noastre. Nici Dumnezeu, nici fraţii nu au , cred eu, nici un fel de probleme referitoare la profesionalismul muzical al celor care se închină. Dar ce ne facem cu spectatorii. Mentalitatea lor este lumească, ceva care seamănă cu cea a chibiţilor. Ceea ce pricep ei în primul rând este faptul că cineva, în faţa unei mulţimi de 400-500 de oameni, uneori peste 1000, îşi permite să cânte fals, respirând aiurea şi accentuând cuvintele încălcând multe din normele de pronunţie ale limbii materne, dar ţinând în mână ceva care poate fi bănuit că este o ştimă.
          Chibiţii atâta aşteaptă pentru a-şi manifesta dezaprobarea pentru ceva care pare o blasfemie la adresa lui Dumnezeu (în faţa căruia ar trebui să te prezinţi cu o jertfă nepătată) . În muzică asta înseamnă o producţie care este rodul unei pregătiri, care a costat un efort concretizat măcar în învăţarea pe dinafară a două sau trei strofe pe care le are cântarea sau poezia cu care te închini.
          Ca să încerc să vă descriu cât mai plastic deserviciul pe care o cântare interpretată la modul „lasă că Dumnezeu primeste si aşa dacă e dintr-o inimă curată” o poate aduce bisericii vreau doar să vă aduc aminte că sala Ateneului Român din Bucureşti are o capacitate de cca 700 de locuri. Cea a Filarmonicii din Arad a avut în vremurile bune 650 de locuri, cea a Filarmonicii din Craiova şi Oradea cca 450 locuri. Opera din Română din Cluj cca 1000, cea din Timişoara 500. Bisericile baptiste Speranţa din Arad 700 de locuri, Dragostea 700, Maranata 1200, fără a mai pomeni pe cele penticostale din Arad doar, dintre care cel putin 5 au peste 600 de locuri. Biserica Adventistă Salem din Arad are şi ea capacitatea egală cu Ateneul bucureştean. După cum ştiţi credincioşii neoprotestanţi frecventează sârguincios serviciile religioase aşa că cel puţin 80% din capacitatea sălii este „ocupată”. Cântăreţii profesionişti sunt auziţi în sălile „laice” de public care probabil umple tot cam 80% din capacitatea sălii. „Faima” acestor cântăreţi s-a format şi se menţine în urma reacţiei spectatorilor care i-au audiat. Ce răsunet pot avea unele prestaţii ale unor fraţi mînaţi în faţa obştii, nu totdeauna doar din dorinţa de a-l lăuda pe Dumnezeu ?!
          Şi nu doar în biserică ci şi în afara ei, graţie darului colportărilor zvonistice atât de bine dezvoltat la o remarcabilă parte a poporului nostru.
          Nici nu mai deschid discuţia despre faptul că unii, mai zeloşi, şi aici se întâlnesc şi formaţii (coruri, grupuri vocale, orchestre), care-şi imortalizează producţiile sonore pe suporturi materiale (casete, CD-uri, DVD-uri). Vă aduc aminte că acestea circulă paralel cu cele ale profesioniştilor şi în regimul de competiţie cu acestea dar pe teren extra confesional. Ele nu sunt percepute nici măcar de credincioşi ca fiind închinare ci ca produse estetice alternative celor lumeşti.
          Vă cer scuze că am divagat atât de mult. Problematica este într-adevăr de când lumea, dar situaţia cu intervenţia tehnicii şi a electronicii în închinare a creat situaţii noi faţă de care fiecare ar trebui să aibă o atitudine. A mea este de îngrijorare născută din faptul că nu suntem pregătiţi pentru a o gestiona, şi nimeni văd că nu are de gând să o facă.

          dorin

        • Marius David zice:

          stimate domnule Nagy, n-aş spune că această serie, dacă aţi citit întreaga serie de articole scrise de domnul Frandeş, ar fi cu referire doar la formă.

      • Miha P. zice:

        Din ceea ce am auzit la noi la biserica, ideea unei slujbe de inchinare cu „puncte” (cantari, poezii) se bazeaza pe 1Cor 14:26: „…cand va adunati laolalta, daca unul din voi are o cantare, altul o invatatura…toate sa se faca spre zidire sufleteasca”

        • dorin zice:

          aşa e! doar că ar mai trebui adăugat: „spre slava lui Dumnezeu”, altfel se înţelege că n-am adunat să participăm la o şezătoare la care mai aflăm câte ceva care ne îmbogăţeşte cultura generală

    • Marius David zice:

      Stimate domnule Gheorghe Nagy,
      cred că ne putem adresa între noi şi altfel, fără „lăsînd la o parte teoria… „. Nicicum!
      Teoria este foarte importantă! Fără teorie n-aţi fi condus acum maşină şi aţi fi trăit în colibă.
      Domnul Frandeş este doctor în muzicologie.

      • gheorghe nagy zice:

        Reciproca ar suna asa : CEI CE TRAIESC IN COLIBA ….SUNT FARA TEORIE . Acum , daca nu sunteti de acord cu reciproca, va trebui sa fiti de acord ca teorema enuntata despre teorie e falsa ! ……. Lasind metoforica „coliba ” la o parte va pot linisti : sunt doctor in matematica. P.S–…un chimist ar fi bun , prea multa aciditate ….

        • Marius David zice:

          Felicitări, cu atît mai mult mă miră o expresie de genul „să lăsăm teoria”. Am auzit-o de prea multe ori în contexte dintre cele mai nefericite!
          Reciproca ar suna cam aşa, şi nu este neapărat tristă: Cei are trăiesc în colibă au.. nişte basme frumoase!

  4. „Tot mai disproporţionat este spaţiul ocupat în casă de discotecă în defavoarea bibliotecii”

    Asa este. Din pacate. Ce-i de facut, intr-o lume a imaginilor, cand sunetul nu e pentru gandire, ci pentru oprimarea sau amanarea perpetua a ei?

    • dorin zice:

      pentru Ascultareacredinţei
      Mă tot străduiesc să conving cât mai multă lume că actualul mediu sonor în care trăim şi care este din ce în ce mai mult rodul intervenţiei umane a scăpat total de sub control. Ceva în genul Ucenicului Vrăjitor. Nu prea avem ce face. Cu siguranţă că Dumnezeu poate . De aceea iată o pricină de rugăciune.
      Ceea ce am putea face ar fi să conştientizăm situaţia şi să începem să ne pregătim pentru gestionarea ei. Aceasta nu se poate face în actualul sistem de învăţământ aşa că şi acolo trebuie acţionat.
      În principiu ar trebui să învăţăm să discernem ce trebuie şi ce nu trebuie să ascultăm şi mai apoi să învăţăm să ne focalizăm atenţia asupra aceea ce este de ascultat. Teoretic e o nimica toată. Practic nu am constatat ca cineva să facă exerciţii de focalizare şi menţinere a atenţiei auditive asupra unei ţinte. La cel mai mic stimul atenţia zboară şi relaţia cu ţinta corectă se rupe.
      LEgat concret de întrebarea pusă cred că o recoordonare a imaginii cu sunetul mai ales în clipuri ar fi un început de raţionalizare a relaţionării cu mediul. Mai departe nu mai este decât un pas către perceperea operelor muzicale, dar şi a celor mai banale cântări ca nişte structuri logice (aşa şi cum sunt) şi căutarea rostului fiecărei note sau pauze.

      dorin

  5. virgilc zice:

    Pentru fratele Frandeş:
    mă bucur să citesc în sfârşit şi părerea unui muzician despre spectacolul muzical din biserică. Majoritatea celor care îşi dau cu părerea în direcţia aceasta sunt teologi, dar dv. ne-aţi arătat o altă perspectivă, interesantă.
    O problemă interesantă care se tot tratează (de către teologi:)) este cea a genurilor muzicale. Aţi putea, ca şi muzicolog, să ne ajutaţi să înţelegem cum împart specialiştii muzica în genuri? Cum defineşte um muzicolog, de ex. genul rock (apropos, exista o asemenea impartire)? Dar in subgenuri? (Rock soft, hard, etc)? Eventual, ne puteti recomanda literartura ajutatoare in directia aceasta?

    • dorin zice:

      pentru virgilc

      Mulţumesc pentru apreciere. Cum bine ai remarcat mulţi percep ceea ce se petrece în biserică, în afara rugăciunii şi a predicii, ca fiind un SPECTACOL. Evident că nu e nimic rău în asta pentru că tot timpul suntem un spectacol doar că Spectatorul avizat, Singurul care-l înţelege este doar Dumnezeu. Restul participanţilor înţelege doar în parte, fiecare după obişnuinţa lui. De exemplu unii înţeleg că dacă se cântă tare înseamnă că e însufleţire în acel cântec, alţii înţeleg că dacă cineva cântă foarte acut sau foarte gros (grav) înseamnă că e foarte bun. altcineva înţelege că dacă un frate sau o soră are „apariţii”solistice frecvente ea/el este extrem de spiritual. etc.etc.
      Am încercat să explic faptul că eu cred că ceea ce se petrece în biserică, TOTUL, trebuie să stea sub semnul închinării, a reverenţei, a recunoştinţei, a laudei (un teolog ar fi mai potrivit să motiveze toate acestea). Îndrăznesc să afirm că toate acestea au ca punct comun sinceritatea, autenticitatea. Ca mod de exprimare poate fi folosită orice înveşmântare cuvânt, melodie, gestică, cu condiţia ca să fie conformă cu norma principală a unei jertfe: fără pată, fără cusur. Oricât de mică şi simplă ar fi jertfa ea ar trebui să fie, atâta cât este ea cât se poate de apropiată de perfecţiune. În majoritatea bisericilor noastre jertfa constă din faptul că cineva are curajul de a veni în faţa mulţimii pentru a se produce în public. Este adevărat că din punct de vedere psihologic depăşirea emoţiei, a tracului este un efort dar aceasta nu interesează pe nimeni. În afară de profesioniştii care trebuie să cânte sau să joace acolo şi atunci când e programat spectacolul în care sunt distribuiţi şi pentru care sunt plătiţi eu sunt de părere că trebuie să „ne producem” în public doar atunci când simţim că fără a face acest lucru „se dărâmă pământul”, „nu mai putem”. Dar atunci producţia noastră trebuie să fie una care să-L onoreze pe Dumnezeu. Repet ceea ce am mai scris: e cel puţin jenant să pretinzi că aduci o jertfă de bun miros citind, la modul torăit, o poezie, întorcând pagina cu mâna în care ţi microfonul şi hodorogind fără nici un fel de intonaţie sau respiraţie timp cât mai îndelungat cele 120 de strofe ale unei „predicuţe versificate”. Observaţia cu cititul şi torăitul sunt valabile şi pentru cei care cântă căci nici ei nu se prea învrednicesc să înveţe pe dinafară ceea ce pretind că este o jertfă, o închinare adusă Domnului.
      Cu referire la genuri o să revin mai târziu, până atunci, deşi ştiu că-l necăjesc pe fratele Marius o să-ţi recomand să citeşti măcar la Wikipedia ce scrie despre rock şi să accesezi şi linkurile propuse.

      dorin

    • Marius David zice:

      Teologi? Cînd, unde, cum?
      Sînt şi eu curios unde îşi dau cu părerea teologi despre asta, că pe mine mă preocupă liturgica de ceva ani buni. Aş fi interesat să aud şi eu teoloogi evanghelici dîndu-şi cu părerea despre asta.
      Dar nu, tocmai asta este, nu există o discutţie în care ATÎT teologic, CÎT ŞI muzicologi, dirijori şi pastori, enoriaşi specialişti în litere şi muzică, în teoloogie şi estetică muzicală să îşi dea cu părerea avizat despre asta.
      Poate că una dintre sesiunile de comunicări ştiinţifice de la Emanuel ar trbui să fie tocmai pe aces aspect.
      Muzicologul, cu tot respectul şi prietenia pentru dr. Frandeş, nu-şi poate da părerea singur despre aceste aspect,
      nici teologul, cu tot respectul şi prietenia pentru prietenii mei teologi,
      nici filote-ologul, cu toată iubirea pentru mine 🙂 , nu-şi poate da cu părerea singur în oglindă.

      • dorin zice:

        Frate Marius
        Aveţi perfectă dreptate.
        Aveţi şi ceea ce ar trebui pentru ca să porniţi măcar începutul unei discuţii ( şi corpul profesoral şi cel al viitorilor slujitori şi întreaga reţea de relaţii din viaţa spirituală creştină evanghelică din ţară şi din multe străinătăţi şi foarte mulţi susţinători ai modului de gândire pe care-l reprezentaţi.
        În filmele care mi-au pigmentat copilăria în astfel de moment se auzea comande „Pe cai !!”
        Deci ?

        • Marius David zice:

          Ce-ar fi totuşi să facem o întîlnire de genul asta undeva la Braşov, în centrul ţării, poate se adună mai mulţi,
          La suceva vom avea deja o întîlknire cu toţi dirijorii din zona.

  6. dani zice:

    „Dar nu, tocmai asta este, nu există o discuţie în care ATÎT teologi, CÎT ŞI muzicologi, dirijori şi pastori, enoriaşi specialişti în litere şi muzică, în teologie şi estetică muzicală să îşi dea cu părerea avizat despre asta.”

    Credeam ca discursul fratelui Frandes era tocmai impotriva diferentierii intre profesionisti, specialisti (cor, dirijori, solisti, recitatori de poezii etc.) si restul fratilor si surorilor. Sau poate n-am inteles bine. (n-ar fii prima data 🙂 )

    Nu stiu de unde din Scriptura reiese, ca cel care canta sau recita o predi-poezie aduce o jertfa lui Dumnezeu.

    CE mi se pare mei (nu vorbesc neaparat de articol) este ca amestecam putin inchinarea adusa la Templu inainte de moartea si invierea Domnului, cu intalnirea Trupului lui Hristos post Rusalii. Cred ca este o mare diferenta intre cele doua.
    De aici probabil si ideea ca principalul beneficiar al inchinarii este Dumnezeu.
    Nu stiu daca adunarea laolalta a bisericii ar trebui sa fie una de „inchinare” in acceptiunea ca unii sau totii ar trebui sa „aduca” ceva Domnului ci una de „inchinare” in intelegerea ca fiecare participant ar trebui sa se dea (ofere) pe sine Domnului , ca El sa zideasca trupul prin ce da fiecare incheietura dupa cum voieste Dansul. Si aceasta „oferire” nu este ceva ce trebuie facut Duminica dimineatza ci ar trebui sa fie un mod de viata. Din cate inteleg eu (aici nu vorbesc doar din teorie ci si din experiente pe care le-am avut), la intalnirea bisericii, Domnul este Cel care lucreza totul in toti, si prin toti. El nu vrea sa fie „venerat” ci vrea sa fie lasat sa-si zideasca trupul si sa-si pregateasca o mireasa fara pata si fara zbarcitura pe care s-o infatisese mai apoi inaintea Tatalui.
    Noi putem aduce un singur fel de jertfa Domnului (trupurile noastre) in care El sa aiba drepturi depline.
    Sunt sigur ca multi din cei care au cat de cat o experienta eklesiala de cativa ani isi pot aduce aminte intalniri in care fara a fi programate astfel, toate elementele intalnirii: rugaciune, cantare, predicare etc. au mers in aceeasi directie, zugraveau acelasi mesaj si sentimentul pe care il lasa o astfel de partasie este ca tot ce s-a intamplat a avut loc fara mari eforturi, a venit usor, fara geniul vreunuia dintre cei prezenti.

    Apoi, ca vorbeati de „reverenta” am citit si eu undeva (cred ca in „duetul” Viola-Barna „Crestinism pagan”) ca aceasta a intrat in biserica Domnului datorita unor influente pagane si nu are nimic in comun cu Hristos. Nu cred ca frica de Domnul = reverenta.
    Nu trebuie sa AVEM o atitudine de reverenta inaintea Domnului, fiindca atunci cand te intalnesti cu Domnul cazi automat cu fatza la pamant (atentie, nu am spus pe spate 🙂 ), Orice genunchi se pleaca asa ca nu este nevoie sa ne impunem vreo atitudine
    Sper sa intelegeti ce vreau sa spun.
    Binecuvantari ceresti in Cristos Isus!!!

  7. naomi zice:

    Am avut o lecturare constuctiva, atat din articol cat si din comentarii, va multumesc.
    Ma framanta de multa vreme aceasta problema cu inchinarea muzicala in Adunare si cred ca mi s-au limpezit niste ape. Domnul sa va rasplateasca.

  8. Pingback: Innermost, Democraţie, Tradiţie, Pink Jesus … « La patratosu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.