Între timp au început să iasă câţiva vecini de etaj, printre care şi bătrânul contabil şef. Şi el era de părere că ar trebui să forţăm uşa. S-a dus şi a adus cu el o şurubelniţă lungă şi groasă. N-a fost mare lucru să băgăm şurubelniţa în dreptul yalei şi să forţăm. Când uşa a sărit din încuietoare, un val de caldură şi duhoare ne-a izbit în faţă… Am încremenit o secundă, apoi am dat buzna înăuntru…

E greu de descris ce aveam în faţa ochilor. Toţi trei dormeau. Aşa ni s-a părut până am întors privirea în colţul de după uşă, unde dormea bunica. Era un morman negru, imens. Am încremenit. N-am mai putut decât să gem…

- Eugen…

Eugen era prăbuşit în genunchi. Se uita buimac la mama şi la Flavius. Amândoi păreau că dorm liniştiţi. Dacă n-ar fi fost buzele vineţii…

Ce a urmat nu-mi mai amintesc… Vag, îmi aduc aminte de o asistentă medicală care ne-a făcut la amândoi câte o injecţie, apoi nişte brancardieri care au dus trupurile în nişte pături, un miliţian care ne-a scos din casă şi a pus un sigiliu pe uşă… O femeie cu batic pe cap care ne-a chemat să dormim la ei… Am refuzat…

……………………………………………….

A urmat o anchetă. Cu declaraţii la miliţie. Medicul legist ne-a spus că moartea survenise ca urmare a lipsei de oxigen, în somn…

- Măcar să ştiţi că nu s-au chinuit…

Au trecut, pur şi simplu, din somn în moarte…

Am aflat la miliţie că, profitând de puţina apă caldă care se dădea la robinet doar de două ori pe săptămână, făcuseră baie. Au pus pe flacăra de la aragaz o cărămidă de şamotă, să nu le fie frig. Caloriferele nu funcţionau decât o oră pe zi. Încet, încet, flacăra a consumat oxigenul din cameră…

În timp ce stăteam la un birou şi încercam să scriu declaraţia privind felul în care am intrat în garsonieră, ochii mi-au căzut pe un titlu de o şchioapă din ziarul „Steagul roşu”: „Încă trei victime ale neglijenţei”! Am văzut negru înaintea ochilor. Am urlat din toate puterile ieşind pe coridor şi blestemând comuniştii cu Ceauşescu lor cu tot! Un miliţiam bătrân m-a luat pe sus şi m-a băgat într-un birou, spunându-mi:

- Eşti nebun? N-ajunge tragedia asta? Vrei să nu mai vezi soarele?

Nu-mi mai păsa. Nu mai voiam să văd nimic. Nici soarele, nimic… Îi uram pe toţi… Frigul îndurat în cutiile acelea de garsoniere, lipsa apei… zăpada cărată din stradă şi topită în cadă… asta era comunismul care îi ucisese. Au murit fiindcă au vrut să fie curaţi şi să nu moară de frig. Ulterior am aflat că fusese al şaptesprezecelea caz în acel blestemat noiembrie, în Braşov…

Nu ne-au dat autorizaţie pentru procesiune religioasă. Ne-au obligat să închiriem nişte autobuze pe care le-a plătit biserica şi a trebuit aşa să mergem la cimitir. Mi s-a spus că au fost câteva sute de oameni. Eu nu-mi mai aduc aminte decât de trei gropi negre şi urâte cum nu e nimic mai urât pe lumea asta şi de trei cutii de lemn. N-am vorbit cu nimeni, deşi mulţi mi-au vorbit. Nu ştiu ce… Îmi sfărâmam, pur şi simplu, măselele şi aşteptam să se sfârşească mai repede, să rămân doar eu şi Eugen acolo…

……………………………………………………

Stau în biserica aceea micuţă şi sărăcăcioasă, privind cu obsesie spre capacele de pe sicrie şi mă simt parcă străin de ele, de oamenii din jur, de lume, de noaptea care începe să cadă… Chiar sunt un străin… La o pianină, o fată cântă ceva, încet…

„Spuneţi mamei mele, că-n cer şi eu voi fi…”

Melodia aceasta m-a obsedat ani la rând. Ani cu mii de zile şi mai ales de nopţi nedormite pline de întrebări.

Până când într-o zi mi s-au deschis ochii. Atunci am fredonat, descătuşat… „Spuneţi mamei mele, că-n cer şi eu voi fi…”

Am terminat de dus tot calabalâcul în faţa blocului de garsoniere în vreo patru ore. I-am lăsat pe Flavius şi pe bunica cu ele acolo, să le păzească, până am terminat şi al doilea transport. Era pianul. Pianul acela pe care îl ştiam de mic. Care fusese adus cu mari probleme de la Arad, când s-au mutat. Dar era un pian adevărat! Un Blüthner… Numai placa lui cântărea câteva zeci de kilograme…

Ne-au lăsat acolo cu toate, în faţa blocului. Nu-i interesa ce vom face mai departe. Important fusese pentru ei să elibereze apartamentul. Restul… Am cărat până pe la miezul nopţii, împreună cu doi fraţi de la biserica unde umblau ai noştri şi care veniseră să ajute. O parte dintre lucruri le-au dus la unul dintre ei. Mama spunea că poate o să le vândă. Mai ales pianul! Pianul la care o auzisem cântând de când eram mici…

……………………………………

Ne-am întors a doua zi pe Valea Oltului. Şeful nostru dăduse telefon să ne întoarcem urgent, că „e închidere de lună”. Plus că eu trebuia să fiu prezent la „extemporalul” meu lunar la securitate. Mă obişnuisem deja cu el de atâţia ani! Şi eu cu ei, şi ei cu mine! „Ne spui ceva azi?” „N-am ce să vă spun, eu îmi văd de treabă!” „Mult n-o să-ţi mai vezi dacă n-ai de gând să-ţi bagi minţile în cap”… cam astea erau dialogurile noastre… Ştiam că din cauza asta voi îmbătrâni ca primitor-distribuitor pe post de tehnician principal, dar „extemporalele” astea erau doar tradiţie de familie, de la străbunica, burgheza „pocăită”!

După o săptămână am ajuns din nou cu închiderile de lună, la Braşov. Când am ajuns la ai noştri nu ne-a venit să credem. „Chichineaţa” aceea arăta grozav. Cam înghesuială, e drept, dar… Flavius izolase geamul şi uşa de la balcon cu mânuţele lui, am mai îndreptat şi eu pe ici pe colo câte ceva… ce mai, era totuşi un cuibuşor al lor şi, culmea, nu păreau nemulţumiţi deloc! Seara, când am ajuns acasă, buni ne aştepta cu prăjitură. Specialitatea ei…

Am stat până noaptea, povestind. Încercam să o conving pe mama că ar fi mai bine să se întoarcă la Arad. N-am avut pe cine…

- Dacă mi-e dor de Arad, am liber pe tren şi merg când am liber de la servici… dar aici îi avem pe fraţii cu care ne-am obişnuit, Flavius mai are puţin şi dă la liceu… ce rost are?

- Bine, mami, dar ştii cum e aici iarna! Macar acolo, la bloc, aveaţi căldură ca lumea, că era blocul şantierului, dar aici…

- Nu murim noi, n-ai grijă! Uite, Flavius a izolat perfect uşa şi geamul. Pune mâna, nu simţi nici un pic de curent…

Cum spuneam… N-am avut pe cine… Într-un fel îi invidiam. Credinţa pe care o aveau, de care eu mă simţeam străin, deşi cu mintea o înţelegeam foarte bine, era un lucru pe care era limpede că se bazau mai mult decât pe orice. Poate de aceea îi şi invidiam…

……………………………………….

Trecuseră câteva luni. Iarna se apropia şi gândul îmi era tot la ei. Făcusem rost de un radiator şi intenţionam să-l trimit cu una dintre maşinile care mergeau săptămânal la Braşov, dar nu-mi făceam mari iluzii că le va fi de mare folos. La câte ore de curent beneficiau pe zi…

Era marţi. Ca luni… ca toate celelalte zile… Ajunsesem la servici fără niciun chef. Ceva îmi spunea că nu va fi o zi prea frumoasă. Prin geamurile barăcii, lumina de noiembrie abia începea să se arate. Am pus de cafea (mă rog, năut!) pe sobiţa „Vesta” cu care ne încălzeam şi am deschis fişetul metalic să scot dosarele cu devize, când a început să sune telefonul.

- Tovarăşu’ Marinel, au sunat de la Braşov şi au zis să sunaţi la secretariat imediat ce ajungeţi la birou, mi-a spus centralista.

„Ce-or mai fi vrând iarăşi. Sper că nu iar cu mama…”, am gândit până să-mi facă legătura centralista.

- Alo, bună dimineaţa, doamna Doina. Mi-a spus centralista să vă sun…

- Da, tovarăşu’ Marinel, am sunat să vă întreb dacă ştiţi ceva de mama! E marţi şi nici azi nici ieri n-a fost la lucru. Au căutat-o acasă şi nu răspunde nimeni. O fi plecat undeva?

- Cum să plece, doamna Doina, doar ştiţi că mama nu merge nici la alimentara fără să spună!

- Ştiu, dar… poate că a avut o urgenţă… ceva…

Începeam să mă îngrijorez şi eu. Chiar că mama nu făcea aşa ceva…

De la celălalt capăt al firului secretara adăugă:

- Să ştiţi că am sunat şi la Flavius la şcoală şi nici el n-a fost ieri. Sigur or fi plecat undeva…

- Bine, lăsaţi doamna Doina, că dau eu nişte telefoane şi aflu eu ce e cu ei, am spus îngrijorat de-a binelea.

Între timp a intrat în birou şi Eugen şi i-am spus şi lui. Colega noastră, care ascultase toată convorbirea, a încercat o glumă. Proastă, ca de obicei… „Poate a venit răpirea, că mi-a împuiat maică-ta capul data trecută când am fost la Braşov”. Nu-mi ardea de glume…

Eugen vorbise cu telefonista şi apucase să sune la Arad, la unchiul nostru. Nu ştia nimic. Vorbise cu mama vineri… Altundeva nu mai ştiam unde să sunăm… E drept că mergeau des pe la diverse surori pe la Făgăraş, Sibiu… aveau permis CFR doar… Dar nu ştiam nici un număr de telefon…

Telefonul sună din nou. Eugen se repezi să răspundă. Era contabilul şef de la Braşov. Spunea că sâmbătă dimineaţa se întâlnise cu ai noştri în bloc, au vorbit, doar locuiau la acelaşi etaj şi nu păreau să aibă vreun gând de plecare undeva. Mai ales că de obicei la el mergea mama să se învoiască. Era un bătrân văduv foarte cumsecade. Ne sfătuia să venim repede, să nu se fi întâmplat ceva cu ei…

Acum eram alarmaţi cu toţii. Am fugit pe scări la şeful de şantier. Era pe la loturi. Un coleg de la tehnic, care, nu ştiu cum, aflase şi el, se oferi să ne ducă el cu Dacia lui până la Braşov dacă făceam rost de benzină. De unde, când se dădea cu porţia?

Am dat până la urmă de şeful de şantier la unul dintre loturi. Îl găsise telefonista. I-am spus despre ce e vorba şi ne-a spus să mergem la benzinăria de la Lotrişor şi să-i spunem şefului de acolo că a zis el să ne dea 25 de litri de benzină din ce i-a pus lui deoparte.

Într-o oră eram deja pe drum. Gândurile mi se învălmăşeau în cap. „Dar dacă ei sunt iarăşi bine-mersi pe la vreo soră şi noi ne dăm de ceasul morţii ca fraierii?” Deşi niciodată nu făcuseră aşa ceva…

Am ajuns pe la şase dimineaţa în Braşov. Ne-am dus direct la garsonieră. Am bătut la uşă. Nimic. Ceva părea foarte ciudat. Clanţa de la uşă era caldă, ca şi când cineva stătuse recent cu mâna pe ea… Am mai bătut de câteva ori. Nimic. Eugen se uită la mine şi-mi spune:

- Eu zic să spargem uşa. Dacă li s-a întâmplat ceva?

Va urma

Dupa luni de asteptari, astazi de dimineata am primit oficial vestea cea mare: Statul roman prin Ministerul Sanatatii a aprobat finantarea tratamentului prin transplant hepatic pentru Cristiana, fetita noastra. Suma aprobata de catre statul roman este de 127.500 Euro, aceasta urmand sa fie virata de catre stat direct in contul Clinicii din Bruxelles.

Aceasta suma impreuna ca suma pe care d-voastra ne-ati ajutat sa o strangem (in acest moment este de aprox. 14.178 Euro) este suficienta pentru a putea pleca in Bruxelles. Asta inseamna ca putem pleca la transplant cat de repede posibil. Multumim in primul rand Tatalui nostru pentru aceasta izbanda, apoi va multumim d-voastra pentru sustinere si ajutor. Multumesc in mod special acelora care s-au implicat in mod direct si au reusit sa grabeasca acest proces de aprobare a finantarii tratamentului Cristianei. Va multumim din inima!

Citeşte mai departe AICI.

PS. Doresc, de asemenea să vă anunţ că

Pînă acumt s-au strîns 3522,56 Euro (echivalent 5165,60 usd) pentru sora Dana din cei 10.000 euro necesari pentru tratament. Sa nu obosim in facerea binelui!!!

Matia este bine. Este în Statele Unite în convalescenţă după operaţia de refacere a mandibulei.

Via Marinela Tomoiagă – deşi operaţia a fost un succes, Emilia a făcut o infecţie gravă la plămîni şi corpul nu a mai rezistat. Rămîn în urma ei soţul şi cei doi copilaşi.

Devastator!!!

Beni şi Daniela ne-au fost studenţi. S-au căsătorit şi s-au mutat la ţară într-o parohie mică pentru a sluji biserica. Beni şi îi este ucenic lui Alex Stroe. Alex mi-a fost student în prima grupă pe care am avut-o în ucenicie la Universitatea Emanuel, aşa că mă simt un fel de bunic, iar pe Cristiana o văd strănepoată.

Mi s-a rupt inima cînd am înţeles ce s-a întîmplat şi cît de puţine şanse sînt pentru acest copil în România. Aşa cum ştiţi, nu fac des apel la ajutorul vostru, dar acum parcă se întrevede o speranţă.

În primul rînd să ne rugăm pentru Cristiana, apoi, dacă cineva are pe inimă să îi ajute pe Daniela şi pe Beni, să o facă cu mare bucurie. Beni este temător şi timid. Nu doreşte să ceară nici măcar pentru copilul lui pentru a nu fi interpretat greşit.

Astăzi m-a sunat Marilena, mama lui Matia. Matia se simte dintr-o dată foarte rău. I s-a infectat falca în locul unde ţesutul este foarte subţire şi infecţia a migrat spre partea dreaptă. Copilul nu mai poate mînca pentru că nu poate înghiţi. Mîine va fi internat.

Dacă este vineri, atunci să ne rugăm pentru Cristiana şi pentru Matia.

Iată ce spun părinţii Cristianei.

Cristiana, fetita noastra draga, s-a nascut in 13 noiembrie 2010. La doar doua saptamani dupa nastere, Cristiana a avut o hemoragie la nivelul bontului ombilical. Cu ocazia investigatiilor facute in spital am descoperit faptul ca Cristiana are gradul de coagulare a sangelui foarte scazut (in acel moment fiind chiar 0) din cauza unor probleme la ficatelul ei. Mergand la Cluj pentru mai multe investigatii am descoperit si faptul ca fetita noastra are hiperbilirubinemie, colestaza hepatica importanta si peste acestea o infectie cu Citomegalovirus. Apoi in urma a alte zeci de analize, ecografii, radiografii, R.M.N si o biopsie hepatica chirurgicala diagnosticul pentru Cristiana a fost urmatorul: COLESTAZA NEONATALA SEVERA CU EVOLUTIE SPRE CIROZA BILIARA. HEPATITA CU CITOMEGALOVIRUS. POSIBIL COLESTAZA INTRAHEPATICA FAMILIARA DE TIP III. Singura optiune curativa pentru Cristiana este un transplant hepatic, efectuat cat mai repede, inaintea degradarii semnificative a functiilor hepatice si instalarea complicatiilor cirozei hepatice. Deoarece in Romania acest transplant se face doar la copii peste un an sau peste 10 Kg, Cristiana are nevoie de un transplant hepatic in strainatate. Domnii doctori care se ocupa de cazul nostru (cu multa dragoste si dedicare) ne-au recomandat Clinica Saint-Luc din Belgia, Bruxelles, insa costurile pentru o astfel de operatie sunt exagerat de mari. Costurile pentru transplant se ridica undeva la 85.000-87.000 EURO fara costurile de transport, cazare pentru insotitor, medicamente post-operatorii si alte necesitati. Aceasta suma trebuie intai livrata in contul Clinicii iar apoi se face o programare pentru transplant.

Avand in vedere faptul ca starea de sanatate a Cristianei se agraveaza pe zi ce trece cerem ajutorul d-voastra in primul rand in rugaciune, stiind ca rugaciunea poate aduce rezolvare la ceea ce banii nu pot rezolva. Apoi cerem ajutorul d-voastra in mediatizarea cazului nostru in scopul strangerii fondurilor necesare transplantului hepatic.

In scopul strangerii de fonduri pentru transplantul hepatic am deschis cont la Banca Transilvania:

Titular: VERDET BENIAMIN

Swift: BTRLRO 22

Cont EURO:

RO19BTRL00504201168433XX

Cont USD:

RO53BTRL00502201168433XX

Cont RON:

RO70BTRL00501201168433XX

Telefoane de contact:

Verdet Daniela si Beniamin

0766443355, 0728161233, 0762052852

Blog: http://cristianaverdet.blogspot.com/

e-mail: VerdetBeni arond gmail punct com

Iată ultimele veşti primite de la Marilena Simion, mama lui Matia.

Pace, daca Domnul va vrea pe 11 noiembrie vom face ultima sedinta de chimioterapie. Dupa aceasta urmeaza o evaluare pentru a vedea cum a raspuns la tratament.

Matia e plin de energie si e un copil tare vesel.

Merge in picioare.

Domnul a facut foarte mari minuni pentru noi si asta si datorita rugaciunilor si implicarii dumneavoastra in viata noastra .

Va multumesc din toata inima.

Medicii din SUA au spus ca dupa o pauza de aprox 3 luni de la chimioterapie va trebui operat din nou pentru reconstructia mandidulei (a protezei) cred.

Bibliografie

Ioan 3:16, Ioan 16:24,

Rugăciuni liturgice vechi în limba latină.

Gelasian Sacramentary, L. C. Mohlberg, with Leo Eizenhofer and P. Siffrin, eds. Liber Sacramentarorum
Romanae Aeclesiae Ordinis Anni Circuli (Cod. Vat. Reg. Lat. 316 (Paris Bibl. Nat 7193, 41/56). Rome: Herder 1960

Sacramentariul Gelasian, cartea I, (495), (788), (797), cartea III (1476)

Gregorian Sacramentary, Jean Deshusses, ed., Le Sacramentaire Gregorien: Ses principales formes d’apres les
plus anciens manuscrits, vol. I, second edition. Fribourg: Editions Universitaires, Fribourge Suisse, 1979
Sacramentariul Gregorian, Hadrianum, (216, 883), (444), Supplementum (1254), (1345)

Mi-au trecut prin cap tot felul de lucruri,

Mi-au trecut prin inimă oamenii.

La lucruri mă gîndesc şi

La oameni inimesc.

Cum să am grijă de toţi?

Cum să număr toate?

Cum să port pe umeri poverile?

Cum să ţin în minte lucrurile?

Doamne, mîinile mele tremură,

Nu poate ţine lucrurile toate,

Inima nu-mi e destul de largă şi adîncă,

Să cuprindă oamenii, toţi.

Ia Tu blocurile,

Ia Tu locurile,

Ia Tu viile şi cîmpiile,

Ia Tu lucrurle şi oamenii!

Gîndeşte-Te,

Şi inimeşte-ne!

.

(Mamaia, mama mamei, a avut vie şi 12 copii. O femeie foarte echilibrată, liniştită, care a purtat poveri multe. Cînd a ajuns la bătrîneţe a fost lovită de toate grijile pe care le îngropase în suflet atîţia ani. Se uita pe fereastra noastră la blocurile de vis a vis şi întreba “Oare ce-o să mă fac eu cu toţi oamenii ăştia? Cum să am grijă de toţi?” A murit la scurt timp după aceea. )

(Se cîntă ca şi “Nu nimici!” vezi Ps. 58 şi 109, cu aceeaşi trimitere, “Către mai marele cîntăreţilor”. Poate că dînsul, că este cel mai priceput, poate să o cînte că eu nu pot decît ultima parte. )

.

Să dea colţul ierbii, Doamne, din colţul gurii celor care te blastămă!

Să se înnoade coada ochilor lor de şmecheri în coada viermilor pămîntului!

Colţul de pîine să le rămînă nemestecat printre colţurile de măsele zdrobite!

Acel colţ de pîine pe care l-au cerşit şi care li s-a aruncat în praf,

Şi vrăjmaşilor Tăi să nu le treacă plozii mai sus de colţul mesei!

Să se ferească de spaime în odăile lor din colţ în colţ,

Şi din toate colţurile pămîntului să-i bată vînturile!

Pe colţuri de stîncă să rămînă însinguraţi,

Încolţiţi de vulpile pustiei şi apăsaţi de vulturi…

.

Să nu-i urăsc eu pe cei ce Te urăsc?

Să-i binecuvînt pe batjocoritorii Miresei?

Ba-i urăsc şi cu stînga şi cu dreapta,

Dar Tu ştii mai bine, treci dincolo de vorbe

Şi cunoaşte-mi inima cu totul,

Doamne, vezi dacă sînt pe-o cale bună

Şi du-mă pe calea Iubirii de vrăjmaşi

Şi de-ai mei şi de-ai Tăi.”

PS.

Înainte de a publica acest psalm i l-am dat unui apropiat să-l citească.

“Eşti nebun? Ce te-a apucat? Aste-s blesteme, acatiste, ce-i asta?”

“E un psalm, la fel ca cei ai lui David? Ai citit psalmii lui?”

“Păi ce, tu eşti David?”

Am rîs zgomotos:

“Da, sînt David, ţi-arăt buletinul, aşa mă cheamă, this is my middle name, David, Marius David Cruceru! Lui mama i-a plăcut Marius, pentru că citea Mizerabilii, lui tata i-a plăcut David, pentru că predica din Biblie. Aşa că m-am născut între Mizerabili şi Biblie.”

“Ce-o să zică lumea?”

“Eu mă întreb ce-o să zică Domnul întîi? Se pare că El a primit! Vezi? E ca o pîlnie, arată cum se stinge mînia şi apoi, în Faţa Lui, ne piere şi şoapta.”

Dac-aş fi fluture, n-aş sta pe-o floare roz,

Dac-aş fi bondar, n-aş sta pe-o buturugă,

Dac-aş fi frunză, n-aş mai sta în apă

(Oprire…

…. după care se spune repede pe sunet de chimval zîngănitor)

Dacă-aş fi copac, n-aş sta aplecat.

Dacă-aş fi mai tînăr, n-aş sta în neştire.

Daca-aş fi cu Tine, n-aş mai sta prin fire!

Daca-aş fi ca Tine, n-aş greşi-n iubire!