Copiii … ca niște săgeți … (Psalmul 127)

În Psalmul 127 este o metaforă șocant de frumoasă, pe care am înțeles-o numai atunci cînd am început să trag cu arcul: copiii sînt ca săgețile în mîna unui războinic. Ferice de cel care își umple tolba ….

Mai sînt cîteva zile și ne zboară a doua săgeată din tolbă …. Cîte zîmbete printre lacrimi, cîte nostalgii (dureri ale reîntoarcerii), cîte dulci amintiri și tardiv regret!

Sînt cîteva lucruri pe care le-am înțeles după ce am întins arcul să trag. Iată-le:

Foto Natalia Achim

Foto Natalia Achim

  1. Dacă nu tragi coarda încărcată destul de tare înspre tine, astfel încît să ”săruți săgeata”, să o ții aproape de buze, săgeata respectivă nu va avea nici forță, iar dacă nu are forță, nu va avea nici direcția dorită și nu vei putea să o trimiți spre punctul ochit. Trebuie să tragi penajul aproape de gură, să creezi o tensiune mare în coardă astfel încît săgeata să zboare așa cum dorești. Ce lecție este aici? Să ne ținem copiii cît putem aproape, cît mai aproape, încît să ne sărutăm săgețile, înainte de a le da drumul. Astfel vor zbura mai drept, mai departe și mai aproape de țintă, preluîndu-și energia din apropierea noastră.
  2. Dacă ții prea puțin săgeata în tensiune, nu ai timp să îți alegi bine ținta, dacă o ții prea mult spre tine, începe să îți tremure mîna. Să ne ținem copiii atît cît trebuie în arc. Nici prea puțin, fugărindu-i din casă, nici prea mult, cocoloșindu-i. Ne vor tremura mai mult mîinile, atunci cînd va trebui să le dăm drumul și își vor rata țintele.
  3. Nicio săgeată nu seamănă cu cealaltă. Fiecare are greutatea ei, modalitatea ei de a se îndoi de-a lungul și de a-și croi prin aer propria traiectorie. Și niciodată nu tragem de două ori cu aceeași săgeată, pentru că la fiecare tragere săgeata își modifică sensibil calitățile. Am crezut că, după ce am crescut doi copii mari, vom reuși să îl creștem pe al treilea fără niciun necaz. Nu este adevărat! Fiecare copil este o altfel de săgeată și zboară diferit. Să nu aplicăm aceleași metode fiecărui copil. Nu există smerire mai eficientă pentru orice învățător decît încercarea de a-și învăța și educa propriul copil, care uneori este ego-ul tău în oglindă, în miniatură.
  4. De fiecare dată, cînd săgeata pleacă din coardă, ai un ușor regret, o frustrare: aș fi putut să trag mai bine. Nu cred că există părinți fără regrete. Și dacă spun ei că nu au regrete, ori sînt mincinoși ori au o memorie foarte scurtă. Fiecare copil, atunci cînd părăsește cuibul, ne lasă un loc gol în suflet și multe regrete: aș fi putut petrece mai mult timp cu el, aș fi putut să îi arăt mai multă apreciere; cînd l-au nedreptățit profesorii, aș fi putut să îi iau eu apărarea, să știe că sînt de partea lui, aș fi putut să nu îl cert pentru prostioara aia sau cealaltă … Este prea tîrziu, cînd a zburat săgeata, nu poți alerga să o mai prinzi din urmă.
  5. După ce a zburat săgeata, fiecare arcaș mizează pe un factor neașteptat, dar sperat; nevăzut, dar sensibil: vîntul. În limba greacă  termenul pentru vînt și duh este același: pneuma. Nimeni nu știe de unde vine vîntul și încotro se duce ne spune Mîntuitorul, dar Îi simțim puterea. La fel este cu ai noștri copii. Mai există nădejde, mai există o lumină. Și atunci cînd noi am ratat, există un factor corector: Vîntul/Duhul lui Dumnezeu, care ni-i va lua și ni-i va duce spre ținta pe care Providența Sa a pregătit-o pentru ei.
  6. Niciun arc nu stă încordat tot timpul, își va pierde puterea. Relaxați-vă, voi, părinți-arcuri. Dați jos coarda! Să nu rămîneți cocîrjați sub poveri, pierzînd-vă inutil puterea. Încredeți-vă în Marele Arcaș!
  7. Ca săgețile în mîna unui războinic. Fiecare arcaș își dorește cît mai multe săgeți. Imaginați-vă o bătălie în care ai arcul bine încordat, un arc puternic, dar ai doar o singură săgeată în tolbă. Scripturile ne spun: ferice de cel care își umple tolba de săgeți cu ei (copiii). Așa nu vor fi făcuți de rușine în fața vrăjmașilor. Este clar că trăim o evidentă criză demografică, nu numai la nivel național, ci chiar și în rîndul evanghelicilor. Nu mă mir că bisericile penticostale, cunoscute pentru încurajarea familiilor să nu oprească nașterea de copii, încep să sufere din pricina unei iminente crize demografice. Există o spusă cinică: ”bănățenii (valabil și pentru ardeleni) fac un singur copil pentru că nu pot face jumătate, că, dacă ar putea face jumătate, jumătate ar face … ”. Trist și adevărat. Egoismele noastre ne sînt capcanele pentru viitor. Am auzit argumente de genul: ”să nu împărțim în prea multe averea”, ”lasă că sînt destui, s-a populat deja pămîntul” (cu cine? cu ai lor!), ”trebuie și noi să ne trăim viața, să ne bucurăm de vacanțe, concedii”…. Poftim? Dar un copil nu este viață? VIAȚĂ!!! Oh, cîtă bucurie ne-au adus copiii noștri, chiar și cei care au fost găzduiți în pîntecul Nataliei și pentru cîteva săptămîni. Toți au nume,  … Frumoasele noastre săgeți cu penaj atît de frumos: Neriah, David-Sebastian, Naum-Lucas, Maria-Sarah, Noah-Cristofor și Ahinoam (geamănul lui Noah). Săgețile noastre… unele deja și-au atins ținta, s-au dus direct spre ceruri, celelalte zboară încă în bătaia Vîntului … ”pe aripile Duhului”…

Despre Marius David

soțul Nataliei
Acest articol a fost publicat în Arcuri și tir cu arcul, cugetări de pe bicicletă, Fabrica de barbati, Gînduri, intrebările lui Naum, Jurnal de tată imperfect, lacrima din colțul ochiului, Meditaţii, Zidul rugăciunii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Copiii … ca niște săgeți … (Psalmul 127)

  1. Pingback: Copiii … ca niște săgeți … (Psalmul 127) — Marius Cruceru – BLOG CREŞTIN viorel2019

  2. Emil zice:

    Dureri ale reîntoarcerii?
    Naum?

  3. Alex zice:

    Minunate gânduri! Iar poza…. este extraordinară! Să fiți fericiți!

  4. Daniel zice:

    Multumesc pentru aceste gânduri revigorante și…recalibrante! Dacă societatea postmodernă, în drumul ei spre prăbușirea finală, începe să se confrunte și la în acest aspect, deloc surprinzator, cu niște roade crunte și alarmante , recte declinul demografic alert ( care, nota bene, nu poate fi contracarat prin măsuri sociale sau programe guvernamentale, cauza lui fiind situata pe un cu totul alt palier, si anume cel al gândirii), partea cu adevărat tragică este cea subliniată și de dvs, anume că pocăiții (care pocaință ar trebui să regleze, pe coordonata veșniciei, exact palierul gândirii, de care vb mai sus) sunt, mai nou, abonați fideli la aceleași reflexe hedoniste. Cum s-a ajuns aici? Cine sau ce ne-a jefuit de perspectiva eternă și cine/ce ne-a amețit în așa hal, că scormonim harnici, cot la cot cu lumea, în tomberoanele plăcerilor imediate? Cum am ajuns sa suferim de o așa cruntă miopie spirituală, încât realitățile absolute și promisiunile divine nu ne mai motivează parca deloc? Mă gândesc totuși că, dincolo de aceste întrebări cu ale lor răspunsuri triste, ceea ce contează cu adevărat și ceea ce rămâne etern valabil este orice cuvânt al lui Dumnezeu care, după cum spunea ingerul Mariei, niciunul nu este lipsit de putere. Da, ferice de cei care încă își umplu tolba de săgeți, ferice de acei puțini care înțeleg, prin harul lui Dumnezeu, să activeze și la acest capitol puterea Lui neasemuită.

    Slăvit să fie Domnul!

  5. de cînd am citit postarea aceasta mă tot gîndesc la un verset bine cunoscut din Proverbe, care, în original sună cam așa: „Învață pe copil calea pe care a fost gîndit să meargă și cînd va îmbătrîni nu se va abate de la ea.” Recunosc tot mai mult nevoia de călăuzire divină și înțelepciune pentru noi, părinții… ca să vedem „calea” intenționată de Dumnezeu pentru fiecare copil al nostru…

    și-am mai citit cîndva la un alt autor: „Each child can be trained in the way he should go, but not every child can be trained to go in the same way. Each child can be trained to the highest and fullest exercise of his powers, but no child can be trained to the exercise of powers which are not his.” Clay Trumbull
    Mama de cinci caută să-i înțeleagă pe cei 5 în mod individual ☺

    Mulțumim pentru împărtășirea ideilor!

    • Marius David zice:

      Vă mulțumesc pentru cuvintele de încurajare! Ce ne dă speranță uneori, cînd copiii noștri la tinerețe se răzvrătesc, este că această promisiune se referă la BĂTRÎNEȚE, cînd vor îmbătrîni nu se vor abate de la acea cale. Să vă dea Dumnezeu bucuria mîntuirii copiilor.
      Dacă nu am fi trecut prin încercări cu ai noștri, am fi crezut o teologie greșită, cum că prin faptele părinților sînt mîntuiți copiii sau chiar că noi ne putem mîntui copiii. Mîntuirea este a lui Dumnezeu și numai a Lui, slăvit să Îi fie Numele și Lucrarea.

  6. Pingback: Ce este dulce-amar? | Marius Cruceru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.