”Cînd mori de grija altuia…” – un text de Adela Toplean (sau cînd mori de grija altuia care moare, grijind mortăciunea din tine)

Astăzi chiar autoarea mi-a semnalat un text care nu te poate lăsa netulburat.

Știm că una dintre definițiile prostului în spațiul românesc sună astfel: prostul moare de grija altuia.

Există o grijă autentică pentru celălalt (și cît de greu este să rămînem în aceea!), dar poate exista o grijă stoarsă, impusă, generată de cu totul alte mecanisme decît dragostea de aproapele, dragostea creștină revărsată din Isus. Cine dintre noi n-a trecut prin această tentație? Cine dintre noi, făcînd necesara introspecție înainte de fapta bună, nu și-a văzut capcana aceasta a sufletului! Cîți dintre noi n-am fost tentați să facem binele de dragul binelui, din dragoste de aproapele sau … de dragul nostru, pur și simplu pentru că ne-am simțit bine, contemplîndu-ne fapta. Ce pură stricăciune!

De asemenea, există grade ale prostiei: bun, bun, da prost de bun. Există o prostie nobilă a celui care sacrifică și se sacrifică pentru binele altuia. Dar există o formă a jegului de pe fundul sufletului ”omului din subterană”, care pare prost sacrificînd, dar își face calculele foarte bine. Nu pierde nimic! Numai cîștigă! Deci nu este prost în sensul de fraier, ci șmecher! Documentează fapta cu poze, cheamă presa la fața locului, aranjează coincidențele mediatice et c. Și aceasta este o mortăciune puturoasă a sufletului, deși în aparență este o faptă de invidiat. Informația, rețelele de socializare potențează astfel de fapte bune, aplaudabile.

Cum sună acum cuvintele Mîntuitorului: să nu știe stînga ce face dreapta! Discreția în grija pentru bolnav, în asistarea muribundului trebuie să fie virtute căutată cu sîrg.

Da … uneori pare că sacrificăm, pare că sîntem eroi, cînd de fapt sacrificiul pentru celălalt este o altă formă a perversității umane, ceea ce pare altruism este de fapt egoism de cea mai joasă speță. Mimînd compasiunea, mimînd sacrificiul, ne construim nouă înșine piedestal, ne hrănim orgolii, bifăm acțiuni caritabile pentru a șterge zapisul cu acțiunile condamnabile, care ne tulbură conștiințele sau, mai direct, pentru a cîștiga niște alegeri locale, de ce nu?

Moartea ne-a fascinat dintotdeauna, dar odată cu apariția rețelelor de socializare și modul în care se moare s-a schimbat! Trăim o schimbare de paradigmă în domeniul tanatologiei, fie aceasta științifică (cum bine arată Adela Toplean), fie aceasta vulgară, populară, pe care eu o cunosc mai bine din parohii (și despre care vorbesc în această scurtă introducere la textul extrem de dens al dînsei).

”Nu se mai moare pe furiș, pe rușinate”, ci facem spectacol din moartea în sine, selfie cu mortul, și chiar ne împopoțonăm cu grija pentru muribunzi și moarte ca să trăim mai comod, achiziționînd astfel un capital  de respect nemeritat de altfel.

Textul Adelei Toplean este o bună așezare cu privire la stadiul problemei, un text lucid și aspru, pentru cei care au urechi de auzit și ochi de văzut, pentru cei care doresc să își analizeze lăuntrul motivațional și să despice cu bisturiul fin motivațiile preocupărilor pentru moarte și muribund.

Informațiile despre moarte se înmulțesc exponențial, ies reviste, ies cărți, apar tot mai multe proiecte de grup, se scrie efectiv fără oprire.

Sigur, se și moare fără oprire. Se moare în continuare mai ales la spital și în instituții dedicate; dar se moare și acasă – ca opțiune din ce în ce mai asumată; se moare pe străzi, în cluburi, la metrou și în biserici în chipuri care reflectă tot mai direct o stare socio-politică a lumii care ne constrânge efectiv să ne traducem angoasa personală în îngrijorare publică.

Nu se mai moare, deci, pe furiș, pe rușinate (43) , ca acum treizeci de ani, se moare tot mai mult la vedere, în circumstanțe deja bine înfipte în conștiința publică. Nu e de mirare că tanatologia a devenit într-un ritm galopant lipsită de complexe. Și tot mai versatilă, mai greu de respins. A devenit chiar stimulantă și, pe alocuri, chiar SPLENDIDĂ, pe măsura simțului public târziu-modern.

Organizații importante cum este cea inițiată în 2005 la Universitatea din Bath și pe care am menționat-o deja, Centre for Death & Society, și-au asumat cât se poate de temeinic răspunderi publice și academice la nivel internațional. Există evenimente, coordonări de doctorate, publicația Mortality editată de Routledge, broșuri utile și discuții publice fructuoase. Grupul de la Bath a generat o asociație (Association for the Study of Death and Society) și o extrem de importantă conferință internațională Death, Dying and Disposal care va ajunge în această toamnă la a 14-a ediție cu o temă de actualitate Engagement and Education.

Tot anul acesta, în noiembrie, va avea loc la Karlstad, în Suedia, prima conferință internațională de Queer Death Studies. Conferințe, dezbateri și paneluri despre dramele noastre moderne au împânzit Europa: moartea animalelor de companie, soarta uriașei averi digitale care rămâne azi în urma decedaților noștri, seminare și discuții publice dedicate conștientizării morții în general (#deathmatters, The Big Death Talk, Death Café, mișcarea paliativă a Marinei Sozzi în Italia) etc.

Lucrurile s-au pus în mișcare și în România în urmă cu un deceniu când istoricul albaiulean (și, în treacăt fie spus, stângist autentic) Marius Rotar și mișcarea sa cremaționistă (Asociația Amurg pentru susținerea incinerării umane în România) a impulsionat crearea unei rețele de cercetători autohtoni (Romanian Death Studies) și a condus la nașterea unei conferințe internaționale care ajunge – dacă nu mă înșel – chiar în această toamnă la a 11-a ediție (Dying and Death in 18th-21st Century Europe).

Tot pe linie academică, încercăm să ținem pasul și cu geriatria (cu strălucitul exemplu al Adrianei Teodorescu care pregătește, neobosit, volume și conferințe în sociologia îmbătrânirii). Avem, prin contribuția clujeanului Dégi László Csaba, solide direcții de cercetare în studii paliative și psiho-oncologie (Romanian Association for Services and Communication in Oncology cu publicații academice cum ar fi Journal of Psychosocial Oncology Research and Practice).

……

Avem, iată, de toate, pentru toți. De ce m-aș plânge? Răspunsul e evident: de nimic.

Totodată, nimic nu mă împiedică să desprind ceea ce ar trebui să se desprindă din toate cele scrise mai sus, anume, o supraintenție a tanatologiei: aceeade a asambla și reasambla grija față de morți, muribunzi și familiile lor.

Citește mai departe textul AICI

Despre Marius David

soțul Nataliei
Acest articol a fost publicat în Dezbatere, HOSPICE, In-text-esant, inventarul stricaciunilor spirituale, Linkomandări, Perplexităţi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.