Eseul cîștigător din cadrul concursului de microeseuri Fabrica de bărbați 2019 – ”Un bărbat ratat?”: Eseul nr. 4 – Dan Andrei Căpățînă, 25 de ani, Sibiu

Eseul nr. 4 este eseul cîștigător la concursul din anul acesta.

Aparține lui Dan Andrei Căpățînă, în vîrstă de 25 de ani, din Sibiu. Este blogger. Scrie pe Verba Volant. Cu adevărat este cel mai articulat eseu din punct de vedere literar. Istoria lui Narcis este ficțiune. Exercițiul scrisului pe blog se pare că l-a ajutat în acest caz pe Andrei. Felicitări!

Un bărbat ratat

“Mă numesc Narcis, sunt român și am 35 de ani. Mâine intru în a 36-lea an și vreau să vă prezint viața mea. Pe scurt. Un fel de post scriptum al unei scrisori mai lungi…

M-am născut în Ardeal, la poalele munților Făgăraș, într-o localitate mică, dar selectă. Lume bună, cum se spune în popor. Încă de la vârsta de 1 an, am crescut într-o atmosferă aristocrată, aș putea spune chiar încărcată de snobism. În acel an, afacerea tatălui meu a luat foc – în sensul pozitiv al cuvântului – și ne-am permis luxul achiziționării unui conac extravagant, cu împrejmuire de vegetație exotică – un SPA privat. Chiar primii pași i-am făcut pe gazonul tuns perfect de nea Costică, îngrijitorul domeniului nostru rezidențial.

De la 4, 5 anișori au început petrecerile în cinstea mea. Adică, toți partenerii de afaceri și familiile cu bunăstare din zonă erau invitate pe imensa terasă din spatele vilei pentru o petrecere care ținea o noapte întreagă. Uneori, și două nopți și o zi… Eu, școala o frecventam doar din motive de competiție. Dar nu academică. Privată fiind instituția, tata m-a învățat că trebuie să mă descurc, nu neapărat să fiu primul. Că trebuie să arăt ce am, nu ce sunt! Nu ce sunt…,” și Narcis lăcrimează…

„Am continuat să am o concepție strict materialistă despre viață și lume. Hedonism pur! Parcă numele Narcis mi se potrivea complet. Asemeni personajului mitic, totul se învârtea în jurul meu: ATV-uri, adolescente, bani, haine mai mult decât scumpe. Soarele eram eu, ceilalți erau planetele… Viața trăită scump devenise și deviza mea existențială! Frecventam acum liceul doar pentru a-mi îndeplini scopul. Școala era doar unul din mijloace. Îmi etalam opulența oricând aveam ocazia, chiar și profesorilor. Eram un tânăr obraznic, datorită răsfățului și pufului în care am vegetat în primii ani de viață.

Am decis să nu fac nicio facultate. După cele doisprezece clase și BAC-ul luat la limită îmi ajunsese! Prea multă muncă pentru un tânăr frumos și hăruit cu charm din naștere. Oricum, la ce îți folosește o facultate? O diplomă? Banul contează! Nu am citit nicio carte până la această vârstă. Am trăit doar senzorial, din imagini și video-uri, din sentimente și experiențe tari. Intrasem, pe la 25 de ani, într-un anturaj de oameni gălăgioși, cheltuitori, risipitori. Toți “prietenii” mei se bucurau de ce puteau procura lichiditățiile mele. Eram înconjurat mereu de tipi și tipe cărora le plăcea viața, așa cum spuneau ei…

Ani de-a rândul am trăit așa. Nu credeam că există altă viață. Nu îmi erau cunoscute expresiile n-am timp sau n-am bani. Le aveam pe toate. De pierdut! În urmă cu doi ani, totul s-a schimbat. Tatăl meu a făcut un preinfarct. A fost dus de urgență la un spital bun din țară, dar era necesară o intervenție pe cord deschis. A zburat la Geneva numaidecât. După câteva săptămâni, era din nou pe picioare. Vezi, ce bine, dacă ai bani…gândeam eu în sinea mea. Era ca și cum nu ar fi pățit nimic. Până într-o seară, când, pe iaht fiind, în Marea Adriatică, primesc un telefon. Se aude o voce stinsă. Mama îmi spune: Narcis…tatăl tău a murit! Vino acasă. Am crezut că o farsă, că e o glumă proastă. Apoi, întors în țară, am aflat că a avut un atac cerebral și a decedat imediat. Și eu îl credeam nemuritor! Credeam că cu banii poți face orice…

Însă, nu acesta a fost șocul cel mai mare. Bomba a fost că tatăl meu avea deschise pentru afacerea lui vreo trei linii de creditare la banci cu sume imense. Astfel, eu și cu mama mea, a trebuit să vindem totul – pământul, conacul – și să ne mutăm într-o garsonieră dintr-un orăsel vecin. Am rămas singuri- singurei. Nu ne mai căuta nimeni. Mama, care se apropia de vârsta la care o femeie se pensionează, trebuia să își caute de lucru. Cine te mai ia la 60 de ani?? plângea ea… Eu, care nu avusesem niciun loc de muncă până acum, eram debusolat. Nu cunoscusem ce înseamnă a face treabă, dacă nu implica și distracție… Azi se împlinesc 2 luni de când a plecat babacul, mâine împlinesc 36 de ani. Ar trebui să fiu la apogeul vieții mele. Dar, ma simt un bărbat ratat! Simt că am pierdut ținta, nu am niciun scop în viața. Sunt un ratat!”

Aceasta e povestea lui Narcis. Istoria unui bărbat ratat, în floarea vieții.

***

Problema este că sunt mulți Narciși astăziNu muncesc, fac școala doar cât e nevoie, până la limita abandonului școlar. Se joacă Counter Strike până la 30 de ani. Pe banii părinților, în casa părintească. Se văd prea mari pentru a fi tratați ca niște copii, dar se văd prea fragili să își găsească un loc de muncă și să se țină de el. Să ia viața în propriile mâini, se se întrețină. Ce să mai vorbim că nu se gândesc la întreținerea altora, din moment ce nici pe ei nu pot să se susțină – mă refer la căsătorie. Unii sunt băiețandrii de bani gata, cu sloganul carpe diem. Cum e și băiatul narcisist din povestioara noastră. Nu investesc în nimeni, în afară de propria lor persoană. Nu văd mai departe decât astăzi, aici, acum. Nu își fac planuri, ci doar supraviețuiesc de pe o zi pe alta. Îndopându-se alimentar, vizual și auditiv. Trag de fiare, dar creierul le este mort! Se împopoțonează cu țoale de firmă, dar în suflet bate vântul. Alți bărbați la vârsta Narcișilor au deja unul sau doi-trei copii. Cresc deja viitori bărbați… adevărați!

Pentru mine, un bărbat ratat e cel care a prelungit prea mult starea de adolescență, permanetizând-o. Cel care nu și-a înțeles menirea, care a ocolit – intenționat sau semi-conștient – scopul pentru care a fost creat de Dumnezeu pe pământul acesta.

Despre Marius David

soțul Nataliei
Acest articol a fost publicat în Fabrica de barbati. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 răspunsuri la Eseul cîștigător din cadrul concursului de microeseuri Fabrica de bărbați 2019 – ”Un bărbat ratat?”: Eseul nr. 4 – Dan Andrei Căpățînă, 25 de ani, Sibiu

  1. Camix zice:

    Nu e rău scris, se vede că are exercițiul scrierii, da. Doar pe ici, pe colo, câte un acord.

    Ceea ce m-a surprins, însă, a fost faptul că avem o narațiune, o bucată de ficțiune într-o scriere ce trebuie să fie eseu. Nu seamănă a eseu, însă seamănă bine de tot cu o ilustrație, o poveste ce se folosește în cadrul unei predici, după care urmează o scurtă concluzie. Abia la final ieșim din narațiune și tragem câteva învățăminte, morala. Ca discurs, merge un asemenea text. Dar ca eseu mie îmi pare că nu se încadrează. Nu le-am văzut pe restul, nu pot compara, compar doar cu cerința.

    Porțiunea care mi-a atras atenția din toată lucrarea e ultimul paragraf. Exact, cel scurt și ultim. Acolo mi se pare că și-a dat drumul să fie el însuși și să scrie altceva decât ficțiune: să scrie despre ceea ce înțelege el prin „ratare”. Dacă dezvolta ideea aceea sub formă de argumente, contraargumente, exemple, observații personale, cred că reușea să se încadreze mult mai bine în cerință. Plus că ratarea despre care vorbește în acel ultim pasaj pare mai degrabă o ratare cu care cititorul se poate identifica, care i se poate adresa, care îi poate pune pe gânduri.

    Problema pe care o identific eu în ideea descrisă de narațiune e faptul că marșează pe aceleași păcate vizibile, catalogate de obicei ca „mari”, „importante”, cu care prea puțini se pot identifica și pe care, astfel, le pot expedia ca neadresându-li-se lor, în defavoarea celorlalte păcate, mult mai comune tuturor, mai subtile, mai greu de observat la persoana I singular de obicei, trecute de regulă cu vederea, considerate „mici” sau chiar inexistente. Marșarea aceasta pe același gen de păcate face ca problematizarea să fie cumva fără implicarea interiorului, fără implicarea autorului, „despre asta se vorbește în general, asta trebuie să fie problema cu ratarea deci”. Ideea pe care ar fi bine să o conțină o lucrare ar fi o observare personală, urmată de niște concluzii personale.

    Partea bună e că autorul cred că ar putea scrie o lucrare personală și bună.
    Astea sunt observațiile mele, să mai zică și alții.

    • Marius David zice:

      Draga Cami, așa cum scriam și pe facebook, din păcate acesta este nivelul. Acum sînt la liber și celelalte eseuri. Mai mulți au cerut să fie lăsate la liber, la deschis. Gîndește-te, acesta a fost cel mai votat eseu, în afaraă de cele două care au ieșit din competiție. Acesta este nivelul și an de an este tot mai jos.

    • Verba Volant zice:

      Doamna Camix,

      Am vrut sa scriu un eseu diferit. Dupa cum ati observat, am reusit, pentru ca toate celalalte au semanat in structura si forma, ceea ce am anticipat de la bun inceput. (Probabil daca se dadea un premiu de originalitate….:D ).
      Dar, sunt de acord cu dvs., intr-o oarecare masura, cu toate ca un ESEU poate fi: narativ (ca al meu), structurat (ca al celorlalti 9), descriptiv, critic, stiintific, literar. In „regulamentul” concursului nu s-a specificat tipul!
      Cu toate acestea, eu nu scriu narativ – asta o fost doar o exceptie.
      Puteti vedea in articolul de astazi de pe blog aceasta (si in cele anterioare): https://verbavolant.blog/2019/05/13/portretul-unei-femei-ratate/

      Multumesc pentru remarcile critice,
      D. Andrei C

      • Marius David zice:

        draga D. Andrei C., am văzut și noul articol. Hmmm, cam rețetarist și prea prescriptiv pentru gusturile mele, cu multe hortative și sfaturi care duc mai degrabă spre o lecție de diriginție.

      • Camix zice:

        S-a văzut o încercare de scriere diferită, dar nu a fost diferită decât în aparență, cel puțin asta încercam să subliniez.
        Da, acum există toate soiurile de struțo-cămile și în compuneri, te miri ce se mai inventează.. Era bine să fie narațiune, doar că a fost mai degrabă ilustrație de predică care bate moneda pe câteva păcate, de obicei menționate chiar în predici, dar nu pătrunde mai adânc, nu e simțit și asta transpare.
        Toate au structură chiar dacă nu pare la prima vedere sau nu e observată.

        Am văzut și portretul femeii, acesta – într-adevăr – nu e narativ, e descriptiv, dar e liniar; e la fel de la început la final, descrie ca un survol, de sus, ceva din exterior. Asta nu e neapărat ceva rău, depinde de la context la context, dar aici scrierea, zic eu, pierde pentru că nu e simțită, același lucru îl remarc. Ceea ce scrii nu reprezintă ceea ce te deranjează pe tine, ceea ce ai observat tu, ceea ce ai trecut prin filtrul sufletului tău și asta îl poate face pe cititor să treacă pe lângă el, e impersonal.

        Scrii corect, dar nu e destul, o scriere se presupune că își emoționează cititorul, îl face să rezoneze. Mă rog, dacă ai voturi, atunci nu mai simți nevoia să scrii altfel, deci.. se poate să fie inutil ce scriu.

        Oricum, succes.

  2. Naraţiune, studiu, sau un pic din amîndouă?
    Este eseu, ca lovitură marcată bine în poarta goală a unei generaţii pierdute, lipsite de apărare.
    Scrierea este curată, aşezată pe anumiţi parametri textuali, structurali, compoziţionali, dar proiecţia realizată descriptiv nu conţine structuri studiale.
    O idee descriptivă, în contextul unui microeseu, ar trebui dezvoltată printr-o minimală abordare ştiinţifică, ideile trebuind să intre într-un „naturalis ratio” al unui studiu, un mic „dilata-judicium” al cercetării ideilor, atacate pînă la acele limite de aprofundare unde poate pătrunde autorul.
    Autorul nu doar îl aşează pe cititor pe o idee, ci îl afundă în concepţii şi concepte, care trebuie să fie ale sale, dar trecute şi prin analiza concepţiilor unor alţi scriitori, pe unele adoptîndu-le „ad valorem” într-o argumentare „a pari” (prin analogie), în scopul validării soluţiilor pe care le propune.
    Va trebui pe alocuri să manifeste şi opoziţie în raport cu alte concepţii, chiar dacă tezele se vor bucura de o aşezare în situaţii egale, iar efectul/impactul direct al opoziţiei/al contrastării va fi acela al obţinerii unei poziţii proprii mai puternice; „in re pari potior est causa prohibentis”, prin opoziţie tu devenind superiorul prin înfrîngerea unor idei care devin astfel inferioare.

    Aşadar, concepţiile proprii trebuie să constituie reale motive de compoziţie, care impun o analiză, dar şi o finalizare prin adoptarea unor soluţii.

  3. Pingback: Încă un eseu surpriză pentru concursul nostru din acest an: ”Ce înseamnă un bărbat ratat?” | Marius Cruceru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.