Profesorul Mihai Babii cîntă acum la instrumentele uriașe pe care le-a visat!

Astăzi, la orele 20.50 p.m. (S.U.A.) profesorul Mihai Babii a suflat ca un oboist încă în putere ultima suflare printr-un zîmbet. Pe 3 noiembrie anul acesta ar fi împlinit 80 de ani.  A plecat cu un bagaj foarte mare dincolo, bagaj pe care încă putea să ni-l dăruiască nouă, așa cum spunea Mircea Olariu, unul dintre ucenicii lui.

Acum cîntă la acel pian cu niște coarde imense, pian pe care l-a visat în timpul unei vizite la Universitatea Emanuel din Oradea. 

Este un personaj greu de pus într-o structură, greu de aşezat în sertar şi etichetat. Surprinzător întotdeauna, face cele mai neaşteptate comentarii şi ia decizii imprevibizile.

– Fă-mi o cafea…

– Nu veţi dormi…

– Nu-i nimic..

A doua zi:

– Cum a fost..

– N-am dormit, dar… am făcut toate variaţiunile posibile în minte pe O, Doamne mare cînd privesc eu lumea… Domle, ce cor, mi-am imaginat un cor imens de îngeri şi un instrument mare… cu nişte coarde imense, cu fi-ul de 10 metri şi lungimea de un kilometru care acompaniau acest cor… Eh, ce muzică am avut în cap, n-ai tu idee…

L-am cunoscut în urmă cu 34 de ani. M-a luat de degete și mi-a redat încrederea în urechea mea și în degetele mele. Mi-a stîrnit una dintre cele mai mari pasiuni, pasiunea pentru chitara clasică.

Așa îl țin minte, cu degetele sale imense, respirînd profund deasupra cutiei de rezonanță.

Îl bocesc cu una dintre piesele sale preferate, o înregistrare realizată imediat după o vizită pe care o credeam atunci vizită de adio:

Acum Villa-Lobos-ul lui Babii a ajuns la final. Nu voi uita niciodată indicațiile de interpretare pe care dînsul ni le-a dat. 

„Nuuu…. aşa, băiete, e cîntec de dragoste, ce nu te-ai îndrăgostit pînă acu… noooooo, ascunde degetu, ascunde degetu după grif, nu vreau să văd cartoful ăla răsărind de-acolo, poziţia, spatele drept…” dar niciodată nu făceam „interpretare” înainte de tehnică.

„Stoooop!”…Nuuu! Trebuie să aluneci ca şi cum te-ai da într-un scrînciob, ca şi cum s-ar trînti o fereastră, ca şi cum ai fi un copil pe tobogan, ca o frunză care se desprinde şi face o primă mişcare de pendulare… hai, din nou.. ”

„Nu pricepi, este ca şi cum ai aluneca pe un povîrniş sau ca şi cum te-ar şfichiui vîntul cu ploaie într-o zi de toamnă”

La trecerea în major

„Măi băiete (asta era ticul lui verbal), măi băiete, ai prietenă? Da? Păi acum o întîlneşti şi joci de bucurie, înţelegi? Trebuie să te gîndeşti la o poveste”

„Du-te acasă şi gîndeşte-te la o poveste! Cînd vii data viitoare mi-o spui şi abia apoi o cînţi pe Villa-Lobos.

E o poveste, înțelegi, ca o viață întreagă… o poveste!!!

Probabil în următoarele luni, poate chiar în toamnă, vom relua concursul Mihai Babii, de această dată IN MEMORIAM.

Probabil în următoarele luni voi studia asta. Este un rest care mi-a rămas din școală ..

 

 

Despre Marius David

soțul Nataliei
Acest articol a fost publicat în Fabrica de barbati, instrumentul săptămînii, lacrima din colțul ochiului, Scoala de muzica. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Profesorul Mihai Babii cîntă acum la instrumentele uriașe pe care le-a visat!

  1. Liviu Cangeopol zice:

    Al noualea recviem
    pentru Mihai Babii
    Nu stim nimic din ce-ar fi trebuit sa vorbim
    Cind a murit indiferent cine moare
    Limbajul e asijderi de rece si de moale,
    Golul din spatele vorbei este un gol de tintirim.

    Dar cind se duce profesorul de chitara
    Ce zgomote trebuie s-auzi ingramadindu-se-afara?
    Ce semnificatii ascunse sa descifrezi peste groapa,
    Cind toata viata a trait intr-o lume mioapa,

    Cu mesaje venind dintr-un univers rasturnat?
    Drumul lui numai de note fu masurat.
    Si da, moartea-i nedreapta prin ceea ce lasa,
    Pentru ca fiinta e plina, pe dinafara carcasa.

    Inghesuim cu miinile goale toate-ntimplarile-amintite
    In pielea ce abia daca tine niste ciolane, ceva piele si carne,
    Gesturi, miscari, grimase si-o gramada de ticuri verbale,
    Dar cel mai mult armonii finite de muzici deja transportate.

    Lumea e-un cintec prelung de durere taiat de ritmuri aprinse.
    Din noi nu ramine decit un acord final explodind in cutie.
    Nu se-apleaca peste balustrada, nimeni nu ovationeaza maestrul,
    Epitafu-i prea lung chiar daca acopera mai nimic.

    Esti mincinoasa, clipa a mortii, sol de sminteala,
    Cu dispret ar trebui sa te privim in ochii suri,
    Dar esti ultimul caraus al celui purtat peste haturi,
    Ceva din rigoarea fetei intepenite se-ntoarce-napoi.

    Aplec fruntea pe inima ta. Inima nu mai simte nimic.
    Esti doar o farima de spirit. In tacere aud simfonia de dincolo.
    Aici apa curge pe stresini. Pasari scutura aripi de-argint.
    Urmeaza o sincopa lansata-n nimic. Un ultim acord.

    Ai trecut dincolo.

    20 aprilie 2018
    Liviu Cangeopol

  2. Pingback: Concert ”In memoriam profesor Mihai Babii” – 9 noiembrie 2018 | Marius Cruceru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.