”Tradiția” – un cuvînt crucificat în mediul evanghelic. Să îl re-înviem! (Cu Irisul deschis – Credo)

Tradiția? Ce înseamnă acest termen pentru noi evanghelicii?

Pomeni, găina aruncată peste groapă la mort, bradul de la nuntă sau înmormîntare, prapuri, liturghie de neînțeles, obiceiuri strămoșești, care nu se regăsesc în Scripturi. Aceasta este tradiția. Și este, se înțelege, asociată neapărat cu bisericile tradiționale/tradiționaliste, Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă.

Aud adesea:

Noi nu sîntem ca ei, frate! Noi nu sîntem cu tradițiile, noi sîntem cu Sola Scriptura!!!

Serios? Atunci de ce DE FIECARE DATĂ vă plecați la amvon cînd ajungeți acolo, de ce nu veniți la amvon făcînd flick-flack-uri sau șpagatul? De ce nu dați Cina Domnului cu Coca-Cola și cu biscuiți Poieni sau cu pălincă, dacă sînteți din Sălaj?

Orice comportament public care presupune previzibilitate și sens realizat comunitar presupune o minimă tradiție

Din păcate tradiția a devenit pentru noi un antonim pentru Sola Scriptura.

Nu este deloc așa. Cred că acest termen ar trebui răscumpărat și ar trebui să ne revizuim practicile în conformitate cu această răscumpărare terminologică.

Dacă ne uităm în sfintele Scripturi, Apostolul folosește un termen grecesc, paradosis, pe care primii traducători latini și apoi Ieronim l-a echivalat definitiv prin traditio, un termen care aceasta înseamnă: învățături, doctrine și reglementări etice și orînduiri privitoare la ethos, acestea toate fiind transmise din generație în generație.

Leslie Newbigin, în cartea sa  The Gospel in the pluralistic societyare un capitol întreg legat de necesitatea tradiției, Authority, authonomy and tradition.

Ce spune el în esență?

Nimeni nu poate fi deplin original. Originalitatea absolută este boală psihică. Vorba pastorului Beniamin Fărăgău (cred că l-am auzit cu mult timp în urmă la Iași): dacă după 2000 de ani de creștinism îți vine vreo idee cu totul și cu totul nouă, primul drum pe care trebuie să îl faci este la psihiatru.

Fiecare artist original a învățat tradiția, Dali a învățat să facă un cal care să semene cu un cal înainte de a începe să picteze în stilu-i atît de bine cunoscut.

Tradiția pare un antonim al progresului, al schimbării, al îmbunătățirilor, pare un sinonim al învechitului, al ruralului. Nimic mai greșit!

sursa stockfresh.com

sursa stockfresh.com

Pornim, spune Newbigin, de la o preînțelegere asupra universului, chiar și în cele mai ”reci” științe. Altfel am trăi în plină nebunie. Sîntem în laborator și facem experimente cu elemente radioactive ținînd cont de cumulările lui Marie Curie, ca să nu murim la fel. Ignorarea tradiției în acest caz înseamnă moarte. De fapt același lucru îl face orice meșteșugar, ține dalta într-un fel pe care l-a învățat prin ucenicie, adică prin transmiterea tradiției. Apoi în filozofie, în științele calde, pornim de la faptul că fiecare dintre noi avem o oarecare preînțelegere asupra termenului logos, îl plasăm între stoici și Evanghelistul Ioan, și facem distincțiile necesare de fiecare dată cînd vorbim, fie de înțelegerea acestuia în filozofia clasică preplatonică și platonică, fie de restricțiile termenului în Noul Testament.

Fiecare dintre noi acceptăm o minimă autoritate, fie aceasta și a limbajului, a sensurilor pe care le atribuim cuvintelor atunci cînd vorbim. Nu pot să stric tradiția, spunîndu-vă acum că scaun înseamnă cu totul altceva decît obiectul din lemn din fața mea sau exercițiul zilnic al celui neconstipat. Între cele două ne vom mișca toți. Sîntem prizonieri ai tradiției! Ce bine! Să celebrăm! Numai așa ne putem înțelege și putem conviețui.

Așadar nu putem exista fără tradiție/tradiții (și aici trebuie să clarificăm bine termenii tehnici). O tradiție este tradiția științifică, tradiție este modul în care mîncăm, cu furculița sau cuțitul, cu stînga sau cu dreapta, modul în care ne îmbrăcăm, faptul că ne îmbrăcăm. De la simpla convenție socială, care ne asigură supraviețuirea comunitară, pînă la conceptele cele mai dificile, toate acestea sînt parte a tradițiilor noastre.

Sola Scriptura afirmat ca principiu, dar dezlegat de ideea de tradiție este sămînța oricărei erezii nimicitoare, este sursă a haosului și catastrofei intelectuale evanghelice. A afirma Sola Scriptura în detrimentul intepretărilor istorice nu face altceva decît să îl plaseze pe candidatul la hermeneză în cel mai adînc întuneric, într-o temerară, dar prostească solitudine, într-o escaladă de unul singur, fără șerpași, pe acoperișul spiritual al lumii, neechipat, fără hartă și fără antrenament. Moarte sigură!

Cum vă explicați atîtea năzbîtii teologice care au clocit tocmai din această nenorocită și diabolică idee cum că EU și cu Dumnezeu, într-un romantic triunghi închis cu Scriptura, vom fi descoperit toate tainele realității vizibile și invizibile, materiale și spirituale? Ne-am nenorocit! Uitați-vă puțin împrejur! Numărați miile de secte care s-au scurs din noi, zecile de tipuri de baptiști, de mișcări de toate felurile, sîmbătari-duminecari, tăiați și netăiați împrejur, carofagi și vegetarieni și toți în ceartă unii cu alții. De unde? Din aceleași texte! Rîde dracul cu fundul de noi! Celebrează modul în care ne-a pulverizat și rîde de încruntările noastre savante, goi fiind în spatele sprîncenelor.

 

sursa amazonaws.com

Ce spune Biblia despre tradiție?

Termenul care ne interesează este derivat din verbul paradidwmi, un verb grecesc din familia verbelor fundamentale vechi (verbele în mi sînt verbe de mișcare fundamentale după Petru Creția, care îl cita pe Benveniste), care înseamnă a preda, a transfera din mînă în mînă, mai apoi … din generație în generație.

Iuda 1:3 Credința a fost predată, cu sensul de încredințată prin tradiție, a fost predată sfinților o dată pentru totdeauna și înțelegem că la fel trebuie predată mai departe.

3Ἀγαπητοί πᾶσαν σπουδὴν ποιούμενος γράφειν ὑμῖν περὶ τῆς κοινῆς σωτηρίας ἀνάγκην ἔσχον γράψαι ὑμῖν παρακαλῶν ἐπαγωνίζεσθαι τῇ ἅπαξ παραδοθείσῃ τοῖς ἁγίοις πίστει

Apostolul Pavel ne amintește că a încredințat Corintenilor un anumit mod de a se comporta liturgic, de a celebra Euharistia. În 1 Corinteni 11:2 le spune:

1μιμηταί μου γίνεσθε καθὼς κἀγὼ Χριστοῦ 2Ἐπαινῶ δὲ ὑμᾶς ἀδελφοί ὅτι πάντα μου μέμνησθε καὶ καθὼς παρέδωκα ὑμῖν τὰς παραδόσεις κατέχετε

Fiți imitatori ai mei, le spune și după cum v-am predat vouă predaniile sau tradițiile, așa să le țineți.

Chiar și ”neortodocșii” de la NAS traduc: 2 Now I praise you because you remember me in everything and hold firmly to the traditions, just as Idelivered them to you.

În 2 Tesaloniceni 2:15 și 3:6 apare același termen.

ἄρα οὖν ἀδελφοί στήκετε καὶ κρατεῖτε τὰς παραδόσεις ἃς ἐδιδάχθητε εἴτε διὰ λόγου εἴτε δι’ ἐπιστολῆς ἡμῶν

Fraților, păstrați TRADIȚIILE pe care vi le-am predat fie prin viu grai, fie prin epistolă.

Παραγγέλλομεν δὲ ὑμῖν ἀδελφοί ἐν ὀνόματι τοῦ κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ στέλλεσθαι ὑμᾶς ἀπὸ παντὸς ἀδελφοῦ ἀτάκτως περιπατοῦντος καὶ μὴ κατὰ τὴν παράδοσιν ἣν παρέλαβεν παρ’ ἡμῶν

Ne îndeamnă apostolul să ne îndepărtăm de oricine care nu se comportă în conformitate cu predania pe care a primit-o din partea lor, a autorităților spirituale.

Da, în Coloseni și în Galateni folosește același termen cu o conotație depreciativă, dar problema pe care noi o avem rămîne. Apostolul a stabilit niște norme, reguli, obiceiuri, tradiții care țin de ethică, ethos și doctrină, asupra cărora insistă să fie ținute așa cum au fost primite, fără inovații și fără cercetări suplimentare asupra Scripturilor. Atitudinea creștinilor din Bereea este lăudată, dacă sîntem atenți la context, tocmai în același spirit. Bereeni nu se lăsau duși de falși învățători. La fel sînt avertizați cei din Efes, în 1 și 2 Timotei și în Efeseni, precum și în scrisoarea din Apocalipsa.

Același este spiritul profetic. Profeții veterotestamentari nu sînt niște revoluționari, ci interpreți ai Legii și păstrători ai tradițiilor. Chemarea lor este la Lege și la mărturie, adică la căile VECHI. Păstrarea tezaurului de învățătură și obiceiuri este parte din păstrarea identității în cadrul legămîntului făcut de Iahve cu poporul Israel.

Ce vom zice noi așadar? Să dăm de pămînt cu toate și să reinventăm totul?

Se pare că principiul Sola Scriptura, ținînd cont de aceste precizări, se arată într-o nouă lumină, și anume. Sola Scriptura înseamnă nu să ne reinventăm în lumina unor noutăți pe care le vom fi descoperit noi prin intepretări aiuritoare ale unor texte din Scriptură, ci să ne vedem ce anume le-a spus Scriptura, de-a lungul timpului, generațiilor anterioare.

Tradiția începe să capete un nou înțeles pentru noi evanghelicii, și anume, recunoașterea și evaluarea interpretărilor istorice asupra acelorași texte, recunoașterea contribuției înaintașilor noștri asupra acelorași pasaje în dreptul cărora noi ne opintim, admițînd că alții, cu greu și multă muncă intelectuală de calitate au pus cărămizi pe care înțelegerea noastră se cocoață mai departe.

Dar … mai multe despre acest lucru, Duminică dimineață la Providența – Oradea, de la orele 10.00 și Duminică seara la Iris – Cluj, de la orele 18.00 (dacă Dumnezeu ne ține în viață!)

Despre Marius David

soțul Nataliei
Acest articol a fost publicat în CREDO IRIS, Greaca, Periegeza, serile Iris, theologia in nuce. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la ”Tradiția” – un cuvînt crucificat în mediul evanghelic. Să îl re-înviem! (Cu Irisul deschis – Credo)

  1. As vrea sa exemplific, daca-mi este permis, printr-un citat din lucrarea „Despre Sfantul Duh” a Sf. Vasile cel Mare, Parintele Capadocian, ce inseamna parasirea invataturilor (traditiilor) apostolice nescrise. Pe toate acestea, despre care el spune ca sunt elemente esentiale ale Evangheliei, Biserica Ortodoxa le pastreaza pana in ziua de azi, dar cei care s-au rupt de ea, catolicii si protestantii, fie le-au modificat, fie le-au inlaturat cu totul.

    „Dintre dogmele păstrate în Biserică, pe unele le avem din învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia apostolilor. Ambele au aceeaşi putere pentru credinţă. Şi oricine are o iniţiere cît de mică în chestiunile bisericeşti nu va ridica obiecţii. Fiindcă, dacă am încerca să lăsăm la o parte obiceiurile (care n-au temei) scris, ca şi cînd n-ar avea mare însemnătate, am greşi, păgubind Evanghelia în cele esenţiale. De exemplu, ca să amintesc de primul şi cel mai obişnuit: ce temei scris au cei care speră în numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemneze cu semnul crucii ? Din ce scriere am învăţat să ne întoarcem spre răsărit în timpul rugăciunii ? Care dintre sfinţi ne-a lăsat în scris cuvintele epiclezei, (care se rostesc) în timpul sfinţirii pîinii (sfintei) Euharistii şi al potirului binecuvîntării ? Nu ne mulţumim cu acele (cuvinte) pe care le aminteşte Apostolul sau Evanghelia (şi de aceea) înainte şi dupa Euharistie zicem şi altele, pentru că ştim din învăţătura nescrisă că au mare putere în săvîrşirea tainei. In virtutea căror scrieri binecuvântăm apa botezului, untdelemnul ungerii, şi pe cel care se botează? Nu in virtutea tradiţiei (transmise) în mod tainic ? In care scriere avem temei pentru ungerea cu untdelemn? Obiceiul de a afunda de trei ori pe omul (care se botează) de unde îl avem ? Şi celelalte obiceiuri legate de botez, cum este lepădarea de satan şi de îngerii lui, în care scriere (îşi au temeiul) ? Nu (provin toate acestea) din învăţătura părinţilor noştri păstrată în taină, care bine au ştiut că prin tăcere se păstrează caracterul sacru al tainelor ? De altfel, cum era posibil să fie exprimat în scris sensul acelora pe care nici să le vadă nu este permis celor neiniţiaţi ? Oare ce a voit marele Moise cînd a dispus să nu fie accesibile tuturor toate (încăperile) templului ? Celor întinaţi nu le-a permis să intre nici măcar în curţile templului. Acceptînd pe cei curaţi în primele curţi, numai pe leviţi i-a socotit vrednici să aducă jertfe lui Dumnezeu. Şi după ce a rînduit că sacrificiile, holocaustele şi oricare altă slujbă să fie făcută de preoţi, numai unuia dintre ei a permis să intre în sanctuar, şi nici acestuia totdeauna, ci într-o zi a anului şi la o anumită oră, pentru ca înmărmurit de unicitatea şi neobişnuinţa (privelişte!) să contemple cu frică Sfînta Sfintelor. Moise, în înţelepciunea sa, ştia bine că uşor dispreţuieşte cineva ceea ce este obişnuit şi accesibil, pe cînd ceea ce este depărtat şi (constituie) o raritate este considerat în mod natural foarte însemnat. în acelaşi fel, apostolii şi părinţii, care au rînduit de la început cele ale Bisericii, au păstrat în taină şi în tăcere caracterul sacru al tainelor. Altfel, încetează să fie taină ceea ce cu uşurinţă poate fi aflat de oricine. Un fel de tăcere este obscuritatea de care se serveşte Scriptura, prin care îngreuiază înţelegerea dogmelor în folosul cititorilor. Pentru acest motiv, pe cînd (noi) toţi privim spre răsărit în timpul rugăciunilor, puţini sînt aceia care ştiu că (în felul acesta) căutăm spre vechea patrie, spre paradisul pe care l-a sădit Dumnezeu în Eden, (care se afla) la răsărit . Facem rugăciuni stînd în picioare, în zi de duminică, dar nu cunoaştem toţi motivul. (Facem aceasta) nu numai pentru a ne reaminti prin această poziţie, in ziua învierii, de harul care ni s-a dat — de faptul că am înviat împreună cu Hristos şi că trebuie să privim către cele de sus — ci şi pentru că (această zi) pare să fie chipul veacului viitor. De aceea, deşi este inceputul zilelor (sâptămînii), nu a fost numită de Moise prima, ci una. «Pentru că, zice (Scriptura), s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă (şi a avut loc) o zi» , ca şi cum aceeaşi zi avea să aibă loc de mai multe ori. Această zi este una şi în acelaşi timp a opta şi (simbolizează) pe acea cu adevărat una şi a opta zi, la care s-a referit Psalmistul în unele suprascrieri ale psalmilor; este starea care se va arăta după acest timp, ziua cea fără de sfîrşit, care nu cunoaşte seară nici a doua zi, acel veac netrecător şi fără sfîrşit. Prin urmare, Biserica îşi învaţă fiii să se roage în această zi stînd în picioare, pentru ca prin continua reamintire a vieţii celei fără de sfîrşit, să nu neglijeze (să-şi procure) merindele (necesare) în vederea mutării (la altă viaţă). Viaţa viitoare, despre care credem că va avea loc în veacul viitor, este simbolizată de toată (perioada) Cincizecimii. Căci acea zi una şi prima, înmulţită de şapte ori cu şapte, alcătuieşte perioada de şapte săptămîni sfinte ale Penticostarului. începînd cu Duminica, se reia acel ciclu de 50 de ori, sfîrşind cu Duminica. în felul acesta (această perioadă) se aseamănă veşniciei, care, ca într-o mişcare ciclică, începe de la un punct şi la acelaşi punct ajunge. Biserica ne-a învăţat că în această perioadă să facem rugăciuni stînd în picioare, pentru ca să ne ridicăm cu mintea de la cele prezente la cele viitoare. După fiecare îngenunchere ne ridicăm pentru a arăta că datorită păcatului am căzut la pămînt, însă datorită iubirii de oameni a Celui care ne-a creat, am fost chemaţi în cer.”

  2. Marius Sarto zice:

    cu respect spun: afirmația Rîde dracul cu fundul de noi este cu totul nepotrivită. Puteți spune că râde de noi, că râde tare de noi… sau alte variante… prima este indecentă, mai ales că sunteți în spațiul public, chiar dacă este spusă pe blogul dumneavoastră, tot spațiu public este…

  3. Marius Sarto zice:

    În rest un articol cu totul necesar și bine venit! DA AȘA TREBUIE SĂ ÎNȚELEGEM SOLA SCRIPTURA!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s