Ziua 68 – ”ce vei face la pensie?” sau mintea cea de pe urmă

Am doi prieteni care se pensionează. Unul, anul acesta, celălalt, anul viitor. Unul este nostalgic, celălalt este îngrozit. Pensionarea poate fi îngrozitoare pentru un bărbat încă activ, sănătos și în putere fizică și intelectuală.

În urmă cu ceva ani mi-am reîntîlnit o veche cunoștință, profesor universitar de mare anvergură. Era scos din sistem printr-o lege stupidă la 60 de ani. A emigrat. Predă și acum, este apreciat. Era terificat de faptul că, sănătos fiind, lucid fiind, fire sportivă, va trebui să se plimbe prin Cișmigiu numărînd frunzele sau jucînd șah interminabil și invariabil cu aceeași ceilalți pensionari.

Vreme în urmă un alt prieten mi-a povestit despre un pensionar din Depoul CFR care venea la lucru doar ca să miroasă din nou uleiurile scurse de la locomotive (cine s-a jucat prin Depouri știe despre ce vorbesc), să stea să se uite la ceilalți, așteptînd să fie întrebat, să i se ceară sfat. A murit de inimă rea, la propriu, cîteva luni după pensionare. Se simțea inutil și fără rost.

În Balcani, și nu numai aici, identitatea ne este derivată din profesie.

Ce sînteți?

Îmi vine să spun imediat: om, ”o ființă bipedă fără pene și unghii încovoiate”.

Vedeți? Sîntem întrebați CE sîntem, nu CINE sîntem. Ontologicul este neglijat, funcționalul înflorește.

Apostolul continuă să vorbească despre CINE am devenit, după ce vom fi fost morți în păcatele și greșelile noastre. În Filipeni ne spune că toate achizițiile profesionale, toate diplomele și realizările pentru prețul nespus de mare al cunoașterii lui Cristos. Iată cum definește, dintr-o altă perspectivă, ființarea în Cristos în Efeseni:

Efeseni 1:7. In El avem rascumpararea, prin sangele Lui, iertarea pacatelor, dupa bogatiile harului Sau 8. pe care l-a raspandit din belsug peste noi, prin orice fel de intelepciune si de pricepere; 9. caci a binevoit sa ne descopere taina voii Sale, dupa planul pe care-l alcatuise in Sine insusi, 10. ca sa-l aduca la indeplinire la implinirea vremurilor, spre a-Si uni iarasi intr-unul, in Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri si cele de pe pamant. 11. In El am fost facuti si mostenitori, fiind randuiti mai dinainte, dupa hotararea Aceluia care face toate dupa sfatul voii Sale, 12. ca sa slujim de lauda slavei Sale, noi, care mai dinainte am nadajduit in Hristos.

Cine sîntem noi? Care este cea mai mare ”achiziție” de care ne vom fi bucurat după criza de la mijlocul vieții? Sîntem bogați! Bogați, dar îmbogățiți nu în obiecte, ci în harul Său! Mîntuiți! Deci iluminați! O adevărată elită.

Pentru mîntuire sînt folosite mai multe metafore. Sîntem vindecați, iertați de datorii,  scăpați de condamnarea la moarte … o componentă medicală, una economică, alta juridică, dar nu este acesta tot evantaiul metaforic pe care Pavel îl desfășoară.

Sîntem robi răscumpărați.  Eliberați, numai pentru a deveni din nou robi, permanent, definitiv, intrați într-o altă robie, a Domnului de această dată. Nu asta spune chiar Pavel: rob și apostol …? Astfel nu mai avem programul propriu, nu putem fi pensionați din nimic, căci robul este rob pînă la moarte, rulînd programul stăpînului său. Și ce program are Stăpînul pentru noi?

Ne deschide mintea, ne face înțelepți și pricepuți ca să înțelegem planurile pe care le are cu privire la noi? Sîntem robi-prieteni, căci robul nu știe de are de gînd stăpînul său, dar prietenul știe. Ne așează la masă, alături de El, ne desfășoară schițele de lucru cu privire la propria noastră viață, cu privire la proiectul Său de inimă, Biserica, Mireasa Sa, și ne cheamă la împreună-lucrare. Ne descoperă taina, pe care o alcătuise în Sine Însuși.

Ba mai mult, din robi răscumpărați, ne face moștenitori. Prinți, cum spuneam, boieri, aristocrați. Jegoșii păcatului sînt sfinții spălați în Sînge Dumnezeiesc. Vagabonții fără casă devin domesticii lui Dumnezeu, cei fără cetățenie cu drept, aceiași devin împreună-cetățeni cu sfinți, prinși într-un Templu care crește.

De ce face asta? Uite așa, ca să facă în ciudă iadului și să cînte în strună cerului. Pentru că așa vrea El, ”spre lauda slavei Sale!”.

Cînd Dumnezeu vrea să se laude cu lucrarea Sa în viețile noastre prin viață sau moarte, reușite sau eșecuri, prin activitate sau repaos, prin tinerețe sau bătrînețe, profesie sau retragere, mai putem fi speriați? Mai putem fi deznădăjduiți cu privire la utilitatea noastră?

Să slujim de laudă slavei Sale noi, care mai înainte am nădăjduit în El!

Iată un proiect de viață măreț și pre-pensionare și post-pensionare. Iată un gînd care să ne urmărească pînă la moarte, trecînd prin diabet, reumatisme și decrepitudine de senectute.

Ce rost avem în viață? Să terminăm acoperișul la garaj? Să facem zestre nepoților? Să vedem baia mare faianțată? Oare nu murim pentru prea puțin? Dacă murim pentru lucruri atît de mici în fiecare zi, oare pentru ce merită să trăim?

După cum iarba plină de viață străpunge frunza uscată primăvara, tot astfel mintea cea de pe urmă a credinciosului care a primit revelația cu privire la CINE este cu adevărat străpunge neputința uscăciunii.

Din păcate în România nu avem cultura patriarhilor și cultul bătrînilor. Ne mototolim vîrstnicii și îi aruncăm la coșul de gunoi al istoriei. O facem în societate, o facem în biserici, lăsînd loc arivistului de vîrstă necoaptă și mediocrului de vîrstă medie. Patriarhii sînt pe cale de dispariție sau nici nu s-au format încă. Un patriarh în sensul în care îl descrie David De Witt în Cartea bărbatului matur este tocmai acela care s-a împăcat cu rostul său revelat, păstrîndu-și mintea, echilibrul lăuntric, eliberat de complexele ajunsului, de tensiunile afirmării, fără dorințe de cocoțare socială, fără alte tentații ale realizării, este cuminte pentru că este cu minte. Ce utili ar fi astfel de călăuze spirituale într-o adunătură de speriați de vremuri rele!

Dacă am vreo rugăciune legată de senectute aceasta nu este legată de cantitatea și lungimea vieții, ci de calitate, sper să nu îmbătrînesc, tînăr fiind la minte, sper să adun anii, devenind patriarh și sfîrșind cu bine, păstrînd rostul care mi-a fost dat: să trăiesc spre lauda slavei Sale. Ar fi cea mai mare realizare. Demnă de pus pe o piatră de mormînt.

 

Despre Marius David

soțul Nataliei
Acest articol a fost publicat în Comentarii, Gînduri, Meditaţii, Periegeza. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Ziua 68 – ”ce vei face la pensie?” sau mintea cea de pe urmă

  1. Superba aceasta cautare a sensului existentei dar eu il prefer pe Dumnezeu ca judecator suprem in tribunalul propriei mele constiinte hotarand sa-mi dea libertatea absoluta…”cerul instelat deasupara mea si legea morala in mine”…

    • Marius David zice:

      da, și eu Îl prefer pe Dînsul drept Judecător suprem,
      ce ne facem atunci cu versetul care spune că inima omului este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea?
      ce ne facem cu momentul în care CREDEM că ne judecă Dumnezeu și de fapt ne autojudecăm, iar Dumnezeu este cu totul tăcut.
      Ne vorbim de fapt nouă înșine, crezînd că avem parte de revelație.

      • Atat timp cat vom actiona kantian, doar din datorie si nu vom fi robii sentimentelor noastre ci ne vom calauzi doar dupa ratiune – inima nu ne va putea insela.

        • Marius David zice:

          și este posibil să acționăm kantian?
          Tocmai aceasta este marea înșelăciune a spiritului kantian, crede în fondul bun al omului și în tendința acestuia spre bine.
          Putem scăpa de sentimente? Le putem izola de rațiune? Mă tem că nu!

          • Sa nu credem in umanitatea fiecarui om? in fondul bun al fiecaruia? fondul ala originar, pur si nealterat? Ne inselam cautand umanul din om??? Iar in lupta dintre ratiune si inima – de multe ori ratiunea a iesit invingatoare. Depinde de om …

            • Marius David zice:

              După 7 ani petrecuți cu Augustin, care a trasat ca nimeni altul doctrina depravării totale originare a omului, după 20 de ani de pastorală, după 32 de ani de lucru în diverse contexte religioase, dați-mi voie să nu cred în fondul bun al nimănui. Mă uit la mine și sînt extrem de descurajat.
              Strig cu psalmistul: ”în păcat m-a zămislit mama mea”. Iar versetul meu biblic preferat este ”inima omului este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea!”
              sau, după ce am crescut 2 copii și cresc încă un copil nu cred în copii buni ”de la natură”: ”nebunia este lipită de inima copilului”

              Singura cale este mîntuirea prin Cristos, în puterea Duhului Sfînt.
              Nu ne putem schimba pe noi înșine, precum o maimuțică scufundîndu-se în mocirlă nu se poate salva trăgîndu-se de mustăți în sus. Avem nevoie de ajutor din afara.
              Din cuvintele dvs. reiese că sînteți o persoană extrem de sensibilă și generoasă, foarte senină, dar foarte … tînără! 🙂
              Sper să nu vă pierdeți entuziasmul acesta cu traume prea mari.

  2. Va multumesc pentru cuvintele deosebit de frumoase cu care incercati sa imi explicati natura umana versatila si inselatoare …cuvinte din care razbate o mare caldura si lumina a sufletului ..cat despre Iisus – el este iubire si iertare…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s