”Să ne ferească Dumnezeu de idolatria autosuficienței!”

În timpul conferinței de Duminică seara am pomenit o serie de texte pe care le voi afișa pe blogul meu, pentru că nu am avut timp să lecturez toate contribuțiile valoroase ale prietenilor mei.

Să îi spunem … Titus din Oradea. L-am rugat să îmi trimită un text despre modul în care își înțelege propriul defect fizic, relația sa cu propriul corp. L-am cunoscut încă de pe vremea gimnaziului. M-am tot întrebat de ce acest copil vine pe bicicletă la școală la temperaturi atît de scăzute. Cînd a descălecat mi-am dat seama de ce. Apoi l-am văzut în cîteva situații de slujire în biserică. Mai tîrziu am început să corespondăm pe o rețea de socializare despre … pasiunea sa pentru cultura și limba japoneză.

sursa facebook

sursa facebook

Un om fascinant, un creier limpede, un suflet foarte frumos și sensibil.

Nu mi-a fost dat pînă acum să mă gîndesc critic la defectul meu fizic sau mai bine spus, să mă gîndesc la felul în care gîndesc sau îmi percep imperfecțiunea de ordin fizic.

Probabil că acceptarea acesteia [imperfecțiunea] este un fapt în mare măsură emoțional, iar acceptarea mai apoi poate fi justificată și verbalizată în limbaj teologic, limbaj care conține deopotrivă o componentă experiențială și una ce are caracterul și funcția de formalizare și generalizare.

În fapt, acceptarea existenței dificultății personale, a suferinței ca realitate oareîntrucîtva de sine stătătoare necesită limbaj teologic. Implică o presupunere fundamentală că ceea ce este în trup are însemnătate, o însemnătate ce nu e posibil de explicat prin sinapse și impulsuri electrice. De ce s-ar depărta de Dumnezeu omul care suferă și să se arunce în brațele unei înțelegeri a lumii care la fundamentul său nu poate decît să pună semnul egal între suferință (ca realitate pur naturală) și oricare din infinitatea de reacții sau absențe de reacții chimice care există simultan în Univers?

Trebuie că aici e o apetență umană fundamentală în a se supăra pe Dumnezeu, chiar dacă alternativa este de asemenea natură să invalideze însăși existența limbajului suferinței!

Nu doresc însă să folosesc fără măsură cuvîntul „suferință”, deoarece în multe privințe găsesc că în jurul meu s-au aflat tot timpul oameni care chiar au suferit în ciuda absenței defectelor fizice evidente și vizibile. Mame, tați pierduți, boli cronice, și altele – voi fi probabil învinuit de ignoranță voită dacă voi spune că unul din gîndurile care m-a ajutat dintotdeauna este că efectiv am uitat de mersul meu greșit, de lipsa de mobilitate fizică în multe privințe și așa mai departe. Cum să nu fii mulțumit cînd nu ai dureri permanente în trup și ești chiar în multe privințe privilegiat! Absența tăriei fizice în a te lua la trîntă în gimnaziu și liceu, tărie pe baza căreia se decid multe conflicte cu mult înainte de a se ajunge la încăierare propriu-zisă doar pe baza status-quo-ului a durut într-adevăr, însă nu cred că este comparabilă cu suferința pe care o au alții.

Însă mai departe de calcule de avantaj, dezavantaj și privilegiu este calculul inimii. Simplu spus, nu știu ce s-ar fi întîmplat cu mine, dacă aș fi găsit Numele lui Hristos atrăgător dacă aș fi avut un trup perfect. Este totuși Mila lui Dumnezeu că a găsit cu cale ca inima mea să nu se întoarcă împotriva Sa datorită condiției mele, ci către Sine. Atît autosuficiența cît și resentimentul pot fi vehicule puternice în a respinge pe Dumnezeu. Pentru mine, care trebuia să mor la puțină vreme după naștere, supraviețuirea mea, creșterea mea, putința de a numi pe Domnul Isus Hristos Domn și nu apendice al minții mele și ființei mele religioase sunt acte de milă providențială. Dumnezeu să ne ferească pe toți însă de ani de întuneric spiritual petrecuți în idolatria autosuficienței, anesteziați la imboldurile Duhului Sfânt și stînd în bănci ca niște irelevanți nefericiți.

Probabil că pot fi acuzat de apatie sau de resemnare, că folosesc astfel de sentimente în a construi și susține o atitudine de falsă seninătate față de propria mea condiție. Este foarte posibil că am condiționarea inerentă înspre acceptare. Însă nu tot Dumnezeu este și arhitectul genomului meu? Pentru cunoașterea Sa, El dă unelte potrivite la vremea dorită de El, cunoscînd toate ițele inimii, prefirînd între aceste ițe pe Sine Însuși.

Sînt prea preocupat să nu devin o bucată de enoriaș nefolositor lui Dumnezeu ca să mai transform suferința mea singulară într-un altar al nemulțumirii. Nu este această o parte din frumusețea Evangheliei, că ne oferă o perspectivă echilibrată a sinelui? Umanistul ridică omul deasupra a Dumnezeu și orice, după care îl dă jos de pămînt, făcîndu-l una cu delfinul și primata. În Evanghelie, sunt deopotrivă rob între alți robi, cît și cel mai privilegiat om, fiind cel mai păcătos iertat.

Dumnezeu să ne păzească de idolatria autosuficienței, Amin.

Titus

Despre Marius David

soțul Nataliei
Acest articol a fost publicat în Citate, Conferinte, Fabrica de barbati, Oameni, serile Iris. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s