Zilele 7 și 8 din Îmbrățișarea României – Corneliu Jităreanu (Hospice)

Corneliu scrie fascinant! Ar putea să scrie un roman de călătorie cu aventurile lui, un jurnal cu meditații spirituale din călătoriile sale călare pe calul de aluminiu sau oțel.

Iată, îl însoțim mai departe!

Texte și fotografii de Corneliu Jităreanu

România la perimetru: Ziua 7

Aseară am ajuns în Oltenița odată cu visele. M-am furișat tiptil prin orașul care moțăia liniștit, căutând un loc unde să-mi pun capul. Ajuns la ieșire, mă opresc într-o benzinărie Lukoil și-l întreb pe unul din polițiștii de serviciu ce își omora timpul în compania doamnei vânzătoare: „Nu vă supărați: știți vreun camping în zonă?” După un ferm și convigător răspuns negativ din partea lui, așa cum se șade unui adevărat polițist român, doamna, cu o adevărată inimă de mamă, mă întreabă de unde vin, unde mă duc, de câte zile-s plecat… Impresionată de aventura mea, mi-a oferit gazonul din spatele stației; de fapt, asta am și așteptat 🙂. Ar fi fost cel mai bun loc de camping dacă vecinii nu ar fi avut un invitat special: Florin Salam. Pot să dorm cu muzică, dar nu pot adormi cu manele. La ora patru n-am mai rezistat și am cerut ajutor de sus. O ploaie cadențată începu să cadă pe cortul meu care funcționa ca un amplificator de sunet. Și-apoi și stroboscoape și tobe m-au transpus într-o adevărată discotecă a cerului acoperind behăiturile imbecile ale celui mai iubit dintre maneliști. (Nu știu dacă sunteți la curent cu ultimele dejecții muzicale ale mai-sus-numitului savurate cu nesaț de compatrioții noștri… Începând din zona Craiovei până am trecut Dunărea, parcă aș fi mers zi de zi pe lângă Peța, intoxicându-mă cu scursurile acestei latrine care împute România. Iertați-mi patima, dar mi-a ajuns…)

La șase și jumătate m-a strigat un glas de mamă să mă trezesc: așa stabilisem aseară, să plec înainte de a ieși ea din tură. Mi-am strâns în fugă bagajele și am „melcuit” prin oraș, ascuțindu-mi mirosul și căutând bezmetic un restaurant deschis. N-am avut nici noroc, nici har astăzi, așa că am părăsit pentru jumătate de oră cutumele creștinești și am pășit într-un bar unde am comandat o cafea și o pungă de pufuleți, care i-am servit, bineînțeles, cu manele.

13876148_10205671656985680_6340178805103019373_n

Am plecat din Oltenița pe jumătate flămând, dar hotărât ca după amiază să iau bacul, pentru prima oară, din Călărași.

Un prânz cu francezi

Orașul Călărași iși trage numele de la reședința unui steag de călărași ștafetari stabilit de Constantin Brâncoveanu, care duceau corespondența Țării Românești la Constantinopol. Cu un istoric însemnat, orașul pare-se că-i place trecutul, așa că nu s-a schimbat prea mult. Vizitându-l, am avut la un moment dat impresia că mă aflu într-un decor din serialul „Amintiri din epoca de aur.” Am ajuns la restaurantul Queen taman când au descălecat și alți doi călărași: un cuplu francez pe-o bicicletă.
Jacques și Monica au pornit din Franța în luna mai ca să mai prindă locuri pe plaja românească în sezonul estival. El este pensionar, iar ea mai lucrează când nu pedalează. Am fost invitatul lor la un prânz cu pește din belșug. Ne-am povestit aventurile, ne-am făcut provocări biciclistice și ne-am chinuit engleza. Auzind de locurile frumoase din Munții Maramureșului, Monica ar fi vrut să schimbe traseul. I-am văzut discutând păreri diferite în franceză. Jacques mi-a zis de ce nu-i de acord cu traseul: „Ei îi convine: eu pedalez și ea face poze. Când mă uit la ea, tot cu aparatul la ochi o văd. Facem traseul altă dată, și ne vom lua fiecare bicicleta lui.” Are și el dreptate! Nu se zice că, ‘pot oare doi oameni să încalece aceeași bicicletă fără să se învoiască’ (sau, mă rog, cu alte cuvinte, dar ideea e aceeași)? După trei ore petrecute în casa reginei am pornit grăbit spre Dunăre ca un călăraș ștafetar.

Un tărâm de basm

Cotind spre Nord, Dunărea pune stăvilar monotoniei câmpiei peisagistic-aride, deși roditoare, din lunca ei. La Chiciu am luat bacul: de data asta fără să ploconesc pe nimeni 🙂. Urcând albia veche a fluviului pe la Silistra, granița dintre basm și realitate devine greu perceptibilă. La un moment dat, parcă nerăbdătoare să ne întâlnim, Dunărea mi-a întins o cale spre inima ei. Am înțeles invitația și nu am pregetat să poposesc câteva clipe defătându-mă cu mângâierile ei. I-am spus atunci: „Te-am urmărit de zeci de mii de metri, ți-am admirat frumusețea, ți-am simțit suflarea, ți-am ascultat tăcerea, dar acum te-am atins. În sfârșit, iată-ne față în față: fața mea pe fața apei tale.”
Deodată, părtășia aceea calmă a stârnit parcă invidia Gheonoaiei. O întocmire hidoasă, toată numai întuneric, se ridica din abisul fluviului, și nu-ți puteai imagina că dintr-o asemenea frumusețe se poate naște o asemenea lighioană. Învolburând în gelozia ei seninătatea cerului, era toată foc și pară. Atunci eu, văzând că nu-i lucru de șagă, am încălecat pe murgul meu gonind ca un Făt-F…, Fru.., Fricos în timp ce Gheonoaia grămădea ghiulele de ghiață în urma mea. Atunci mi-a venit în ajutor bătrânul nuc și m-a ascuns cu umbra lui generoasă până a trecut prăpădul. Roșul Împărat, deșteptat din amețeala negurii malefice, arunca după Gheonoaie săgeți de iacint. Am privit-o cum se îndepărta; mă căuta în toate văgăunele, iar în urma ei se împlinea promisiunea legământului noetic. Îmbărbătat ca după o adevărată biruință, mi-am continuat zborul alături de un stol de păsărele care mi-au tăiat calea în timp ce goneam cu 65 km/h.

Bunătățile Domnului: Un gest extrem

Din motive de siguranță nu scot odată prea mulți bani de pe card. Dar cum bancomate nu găsești decât în orașele mai mari (care sunt destul de rare în drumul meu) risc să rămân cu portofelul gol (ca acum :)). Cheltuielile sunt mai mari decât mă așteptam, iar dacă nu sunt chibzuit când ajung la Oradea va trebui să mă mut la cort.
Ajuns în Adamclisi, loc cu o deosebită importanță istorică pentru orice fiu de dac, am căutat în zadar un local unde să mi se servească cina. Experiența de la micul-dejun părea să se repete și a trebuit să mi-o servesc singur. Un ardei roșu, telemea, chipsuri, conservă de văcuță (care m-a mușcat rău de deget: nu văcuța, ci capacul tăios de la cutie :)) mi-au aciuat stomacul mai bine decât un meniu cu pretenții de masterchef.
Dar nu asta era important, ci un gest necugetat pe care l-am făcut. Când am ieșit din magazin, un copil la zece ani mă privea timid de la oarece distanță. Înainte de a fi prea departe, se apropie de mine și-mi cere sfios un leu. Acum, la câte asemenea cereri am auzit, îmi dau seama după intonație și versuri care-s cerșetori profesioniști și care amatori de ocazie. Era un copil cum eram și eu în vremuri când pentru un ban de buzunar mă guduram lingușitor pe lângă un străin. Am făcut-o și de data aceasta pe străinul generos și mi-am deschis portofelul în timp ce ochii lui mă priveau cu speranță. „Ce faci tu cu un leu?” „Îmi iau un suc.” „Dar nu-ți ajunge.” „Mai cer de la altcineva…” Mi-am numărat bancnotele roșii: erau vreo patru, iar din alea galbene sau albastre nu mai aveam. Știam că traseul de a doua zi trece prin sate, iar oraș cu bancomat nu mai era până la Mangalia (vreo 90 km). Am scos una și i-am dat-o. Când am plecat mi-a urat recunoscător „Drum bun!”, iar o mânuță m-a mângâiat cu gingășie pe spate. Am luat această atingere ca un suvenir, iar când vreau să-mi curăț ochii de praful de pe șosele, mă uit la el cu prețuire. Fundația Hospice-Emanuel este întocmai ca acest băiețel: nu îndrăznește să ceară cu impertinență, nici să ceară mult, doar o cărămidă. Ce-ar fi dacă în loc de un leu, dai zece, în loc de o cărămidă, dai de zece ori mai mult!? Copiii aceia se vor bucura de o ultimă zi mai bună din viața lor prea scurtă, iar tu vei avea un suvenir.
Am cerut Domnului să-mi arate și azi bunătățile Lui. Nu mi-a vorbit, ci mi-a spus că le voi vedea în generozitatea oamenilor. Astăzi am văzut-o la Jacques și Monica și le-am urmat exemplul. E rândul tău: Fă un gest extrem! (www.daruieste.ro)

Statistici
Traseu: Oltenița – Adamclisi
Distanța: 166 km
Media orară: 20.3 km/oră
Total parcurși: 1352 km
Strava link: https://www.strava.com/activities/663439221

Campania: Cele mai lungi zile pentru cele mai scurte vieți

România la perimetru: Ziua 8

Aseară am încheiat cursa mai devreme decât de obicei, și cum v-am spus deja, după ce mi-am procurat cina, am urcat pe dealul de la Adamclisi care păstrează memoria marelui Decebal și înfrângerea în fața romanilor. Într-o grădină cu pomi, mi-am așezat cortul sub un nuc. După ce mi-am pus burta la cale, m-am răsturnat pe sacul de dormit, cu ochii lipiți de stele. Era o noapte de vis: fața cerului, plină de pistrui, întocmai ca la planetariu, te făcea să te simți atât de mic, dar nu mai puțin important. La o adică, ce rost au miriadele de luceferi dacă nu e cine să-i contemple? Am încercat să le admir pe fiecare în parte, dar când am ajuns la a treia am adormit adânc, la fel ca Adam (Încă nu am aflat de la ce vine denumirea de Adam-clisi).
Era una din diminețile acelea desăvâște care nu ai mai vrea să se termine. Nu știu cum e o dimineață în luna de miere, dar aș vrea să fie cel puțin ca aceasta. Rândunele vesele survolau locuința mea, raid după raid umplându-și ciocurile cu gâzulițe somnoroase. Soarele, care ieșise din cort înaintea mea, mă privea blând printre pomii din grădină. Cerul fusese proaspăt măturat și nu-i puteai găsi nici scamă de nor. Fel și fel de glăsucioare improvizau desăvârșit imnul dimineții. Nu puteai vedea vreo urmă a căderii, și dacă nu era conștiența ticăloșiei personale și-o pișcătură de țânțar n-aveam niciun motiv să nu cred că mă aflam în Eden, în a șasea zi a creației, înainte de somnul de amiază.

Cu bicicleta la mare

13900068_10205685099201727_2730333696222418228_n

Cea mai urâtă parte dintr-un concediu pe litoral este drumul spre mare. Căruia dintre noi nu i s-a făcut lehamite de drumul interminabil cu caravana pe șine, pornind de la Suceava, ori Timișoara, ca să nu mai zicem de Satu Mare!? Ropotele cadențate ale carului cronometrând fiecare secundă, face ca timpul să pară o povară prea grea de suportat. Bătăile metronomice sincronizare cu fiecare inimă din tren (nu știu dacă s-a făcut vreun studiu, dar mă gândeam că în tren toate inimile trebuie că bat la fel, dirijate de ritmul monoton al roților) te fac să salți pe bancheta jegoasă, până când toate oscioarele se îngrămădesc haotic în tine c-a-ntr-un țuhal. De dormit, nici vorbă că-i prea cald, iar de mâncat nici atât că-ți vine greață de la atâtea mirosuri de salam și ceapă, și de la parșiva și celebra toaletă în care ai nevoie de ciubote ca să intri în urina de pe pardosea ce ajunge până la glezne (pe bune). Cu mașina e mai suportabil, dar tot obositor. Dacă ți-e urât drumul spre mare, data viitoare ia bicicleta: ajungi în opt zile de la Oradea, dar măcar nu te plictisești 🙂.

Astăzi trebuia să-mi răcoresc picioarele în mare. Nu mai erau decât vreo 90 km până la Mangalia, așa că traseul se anunța destul de facil. Ziua toridă și peisajul anost îmi măreau nerăbdarea de a păși desculți pe nisipul fierbinte amestecat cu cochilii de scoici. Traseul mă purta ca într-un montagnes russes, cu urcușuri lente și coborâri prăpăstioase, când atingeam și viteze de 77 km/h. Pe coama vreunui deal, îmi pironeam privirile în zare și încercam să disting între două nuanțe ale speranței: albastrul azuriu și bleomarin. Când mă aflam în vreo vale, pedalam cu nădejdea că sus voi zări marea. Când ajungeam sus, mi se părea că alergam după himere, căci valurile de cădură ridicându-se la orizont îmi închipuiau marea ca o Fata Morgana. Atunci mă cufundam iar în valea deznădejdii până la următorul deal, și tot așa într-un ciclu ce părea nesfârșit ca o roată a vieții ce ne trece prin apă și foc, prin bucurii și necazuri, prin bune și rele, prin succese și eșecuri, prin sănătate și suferință, prin fericire și necaz, căci niciuna nu e posibilă fără cealaltă ci fiecare ne poartă puțin câte puțin până când, în cele din urmă, mirajul face loc realității.

Mai erau vreo douăzeci de kilometri și puteam adulmeca briza jilavă și sărată venind dinspre mare. Un vânt neprietenos mă trimitea înapoi de unde am venit. Un prieten, care cunoaște mai bine clima din partea asta de țară, m-a asigurat că în Dobrogea vântul nu bate des: numai de două ori pe an. Mă gândeam că poate n-o fi chiar astăzi prima sau a doua oară… Dar, mi-a explicat el pe urmă, vântul bate o jumătate de an într-o direcție, iar jumătate în cealaltă. Eu am nimerit exact când bătea dinspre mare, ca și cum Gheonoaia i-ar fi trimis vorbă lui Poseidon să mă sufle înapoi în ghearele ei.

Cu cât eram mai aproape de țintă, cu atât eram mai nerăbdător. Mă ridicam în pedale și scrutam depărtările, ca un călător din tren care se pregătește de coborâre cu o oră înainte de destinație, uitându-se pslictisit pe fereastră. În cele din urmă am ajuns în Mangalia, dar n-am poposit aici ci am luat drumul spre sud oprindu-mă în 2 Mai la restaurantul „Vechiul Turist” pentru un prânz cu pește. Aici, totul părea să fie vechi: mobilierul, muzica anilor ’70 – ’80, firimiturile de pe fața de masă pătată, până și mâncarea… Nu știu dacă șalăul a fost bătrân sau a mâncat ceva stricat înainte de a fi prins, dar eu nu m-am simțit deloc bine. Înțepături puternice în zona abdominală și beșicuțe pe piele m-au indispus în timpul șederii mele aici.

Vecinii

Era spre seară, dar mai aveam de făcut o vizită. Am trecut prin Vama Veche la vecinii noștri de suferință, căci soarta ne-a înmuiat în aceeași baltă istorică. Nu am reușit să pedalez prea mult în Bulgaria, dar am vrut să trec pe la căpătâiul țării adormite, să rostesc ruga de seară și să-i spun „Leka nosht!” (adică, „Noapte bună!”). „Somn ușor, popor bulgar! Să-ți fie liniștea pe veci nestrămutată, iar soarta ta de nimeni tulburată! Dormi în pace, popor cu inima-mpietrită, care păstrezi monumente ale credinței dar îi tăgăduiești puterea! Dormi, dormi popor închis pentru Evanghelie, dar când te vei trezi să-ți îndrepți ochii spre Dumnezeul tău!”

Sandalandala

M-am întors la vechii vameși din țara noastră cu nimic mai bună moral decât consoarta ei, și mi-am căutat un loc de găzduire fără să știu că am nimerit în Babilonia. După obiceiul cicloturiștilor, am pășit mai întâi în mare, marcând sfârșitul primei jumătăți a expediției mele, care a durat 8 zile pe o distanță de 1465 km.
Se făcuse noapte, dar lumea nu se grăbea la somn; bineînțeles, când nu faci nimic toată ziua, trebuie să recuperezi timpul pierdut în orele nopții. Oricum, eu căutam bâiguind un loc de cazare, citind toate pancardele și indicatoarele. Mă opresc în fața unei porți deschise spre o curte ce părea camping. La intrare scria: „Atentie: Cădere de țoale!” „Ptii, ducî-s-ar pe pustiili mări, duh fărî rușîni…”; și, dacă nu eram pocăit, îmi făceam și cruce spre răsărit. Am făcut crucea intersecției pe colțul căreia se afla locul cu pricina, și am luat-o grăbit la deal, uitându-mă în urmă nu cumva să mă ajungă vreunul din legiunea aceea de demoni, lepădători de straie, care zice-s-ar că s-au înecat în Gadara, dar eu cred că au ieșit pe litoralul Mării Negre. Așa mi-a zis un prieten care a făcut armata aici, că la Vama Veche sunt duhuri necurate.
Am ajuns în dreptul unei porți frumoase, care te ademenea să intri: era largă și mulți intrau pe ea. Am intrat și eu, spunându-mi-se că aici îmi pot pune cortul. După formalitățile de rigoare, mi s-a pus pe mână o brățară c-un număr și mi s-a arătat locul meu. Aceasta a fost prima mea noapte în Sandalandala-lonia.

Bunătățile Domnului

Dimineață, am trecut pe la magazinul sătesc pentru o cafea. În timp ce-mi savuram liniștit licoarea ritualică, un domn la vreo cincizeci de ani mă privea cu interes de pe banca alăturată, ștergându-se mereu la gură ca un bețiv când vede rachiul. Când îl întreba vreun consătean ce face, răspundea ca de obicei: „Ce să fac? Stau!” Nu putea face prea multe, săracul om, căci avea un picior amputat. Mi s-a făcut milă și am vrut să-i dau ocazia să facă ceva: să vorbească c-un străin. L-am întrebat dacă dorește o cafea și mi-a spus că vrea cu lapte. L-am lăsat așteptând cumințel ca un copil când te duci să-i cumperi o înghețată. Când m-am întors cu cafeaua, l-am găsit pe banca mea: se apropiase pentru părtășie. Am discutat ceva vreme despre aventura mea, despre locuri și alte lucruri pe care le poți vorbi cu un om simplu. La un moment al discuției, îl întreabă pe un prieten, venit și el între timp, care e drumul mai bun spre Mangalia. Cu o sforțare neînțeleasă la început, ducându-și un deget la supapa de la gât, omul a scos un sunet nu prea deslușit în timp ce flegma bolborosea prelingându-i-se spre piept ca dintr-o fantă de preaplin. Am plecat cu conștiența bunătății lui Dumnezeu față de mine, care mi-a dat două picioare cât de cât sănătoase cu care pot pedala și o gură cu care pot vorbi, dacă vreau. Lucruri pe care le ai nu le consideri expresii ale bunătății lui Dumnezeu, până când vezi că alții nu le au.

Statistici
Distanța: 111 km
Total parcurși: 1465 km
Strava link: https://www.strava.com/activities/664526776

Campania: Cele mai lungi zile pentru cele mai scurte vieți (www.emanuelhospice.org)

 

About Marius David

Soțul îngăduit al Nataliei și tatăl nedesăvîrșit al lui Neriah, Naum Lucas și Noah Cristofor
Acest articol a fost publicat în acțiuni umanitare, Fabrica de barbati, guest post. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Zilele 7 și 8 din Îmbrățișarea României – Corneliu Jităreanu (Hospice)

  1. Ian spune:

    Scroll down a bit to see a similar yet different story of my compatriots who made it 10 000 km in 80 days from Yakutsk to Moscow…

    https://translate.google.com/translate?hl=ro&sl=ru&tl=en&u=http%3A%2F%2Fwww.exo-ykt.ru%2Farticles%2F24%2F309%2F4884%2F

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s