Ziua 5 și Ziua 6 din Îmbrățișarea României – Corneliu Jităreanu

Texte și imagini de Corneliu Jităreanu

sursa Corneliu Jităreanu

sursa Corneliu Jităreanu

România la perimetru: Ziua 5

Noaptea trecută somnul mi-a fost tulburat de vizitatori nepoftiți. Ba o pisică curioasă a băgat capul pe sub cort și se holba la mine; ba o cârtiță săpa tunele pe sub cortul meu; ba câinele de la parcarea pentru tiruri m-a ținut treaz o oră… Cum să fii bun de pedalat o zi întreagă după o asemenea noapte!?
Și totuși, traseul de azi a fost de la Calafat la Turnu Severin, nu foarte greu, dar monoton.

Drumurile

Când eram copil auzeam că alții primesc atâta bătaie la fund până se învinețește pielea. Atunci nu puteam să-mi închipui cum e posibil așa ceva. Acum, mă uit în oglindă și constat că se poate și mai rău 😀. Drumurile sunt în general bune: ardelenii s-ar mulțumi și ei dacă ar avea așa. Când am pornit din Oradea, îmi zicea un coleg că prin Oltenia va trebui să merg pe drumuri de pământ: n-am întâlnit până acum. Dimpotrivă, în locuri neumblate, găsești drumuri mai bune decât altele cu E-uri. Însă multe dintre ele au rosturi de la plăcile de beton, iar experiența nu diferă prea mult de mersul cu trenul. În medie, primesc cam patruzeci de bătăi fără una pe minut, ceea ce e cam mult pentru un IT-ist fandosit, obișnuit cu scaun ergonomic. Nu e de mirare că, după cinci zile de stat în șa, zici că m-am așezat pe fierul de călcat încins.
Cât despre siguranța în trafic, din 1000 km numai 100 îi consider a fi cu risc ridicat. În general, traseul urmărește drumuri naționale, iar porțiunile de drum european sunt în mare parte sigure, dacă ești vigilent.
Ca biciclist, mi-am luat și slujba de „sanitar de șosele” (nu știu dacă ați auzit de asemenea meserie – băieții de la CNADNR nu o preferă). Mortăciunile de pe asfalt sunt pentru toți o scârbă. Din mașină nu se simte mirosul, dar, mai ales pe căldurile astea, duhoarea unui câine prăjit îți taie respirația. La început mi-a fost mai greu să mă apropii că strâng mațele întinse, dar apoi… De fiecare dată mă duc cu gândul la un frate scump din Biserica din Iași, Marcel Custură, care a murit în timp ce îndeplinea această voluntară meserie: în memoria lui fac slujba aceasta. Nici celor de la Hospice-Emanuel nu le e mai ușor să îngrijească de bolnavii terminali: și în sprijinul lor duc această campanie.

Mâncarea

Marea mea problemă, până acum fără o soluție optimă, este alimentarea în timpul cursei. Să mănânci ca un om normal și să pedalezi ca Iehu (pentru cei care n-au auzit de jocheul ăsta, se spune despre el că „mână ca un nebun”) nu este formula câștigătoare pe distanțe lungi. Eu nu sunt pentru energizante sau alte substanțe care se introduc direct în sistemul sanguin. În plus, cu sensibilitatea mea la gluten, opțiunile sunt limitate. Limitate sunt și rafturile magazinelor de pe traseu, iar până să-i explic vânzătoarei ce e ăla ‘gluten’ îmi trece foamea. De regulă mă rezum la mesele de la restaurant. Dimineața, omleta e sfântă. La amiază e prea cald ca să prânzesc, așa că de achindii mănânc și prânzul și cina (Ce? Nu știți ce înseamnă „achindie”? :)). Una cu alta, nu mănânc mai mult decât cineva care participă la Tour de France ca spectator.

Limba

Una din cele mai obositoare provocări de până acum este de a găsi un român care să vorbească cu mine românește. Fără excepție, toți mă consideră străin: de la pruncul de doi ani care-mi strigă „Ola!” din brațele maicăs-ii, până la mămuța din fața porții care-mi face din mână mimând din buze un salut mut după care se ascund sfioși doi dinți. Când te oprești să vorbești cu ei, încep să gesticuleze, să vorbească tare, rar, si-la-bi-sit, de parcă s-ar face mai înțeleși pentru străinul ăsta. Bande de copii înegriți de soare te asaltează tăindu-se cu mâinile pe burțile goale ca să capete ceva bani de buzunar. Chiar și după ce încep să vorbesc cu oamenii, se uită întrebători: „De unde știe francezul ăsta atâtea cuvinte în românește?” Și gesticulează mai departe, mai c-ai crede că-s muți. Uneori mă dau bătut și intru în pielea străinului: le răspund în engleză – că oricum nu înțeleg, mă fac că nu-i înțeleg ce vorbesc și-atunci își trădează gândurile (uneori indecente), le zâmbesc larg și inocent și-i las cu satisfacția c-au mai vorbit cu-n străin. „Uite-un american!”, strigă cineva de parc-ar fi văzut un pokemon rar.
Am ajuns la concluzia că ei nu au nici o vină, săracii. Ei așa au fost învățați: un biciclist cu bagaje e străin; iar un străin e o adevărată mană cerească. De aceea am o provocare pentru voi bicicliști români: haideți să mergem pe malul Dunării să-i învățăm pe localnici că sunt turiști care vorbesc românește.

Bunătățile Domnului

Astăzi am înțeles că bunătatea Domnului se arată și prin faptul că nu îngăduie să ți se întâmple un rău, deși te pune pentru un moment într-o situație limită.
Ca de obicei, copiii se bucură să vadă un străin pe bicicletă. Un tinerel de vreo 20 ani, a venit pe lângă mine cu bicicleta și a intrat în vorbă. Cum mergeam așa prietenește, trei copiii ne întâmpină și vor să mă salute. Unul face un pas înainte și bate palma cu mine. Când am văzut spinul sub roată, o mie de gânduri au construit cel mai întunecat scenariu… Dar povestea asta am s-o continui altădată, din motive care stârnesc curiozitatea. Ce-am învățat, totuși, e că nu toți spinii presărați în calea noastră ne străpung tălpile (Ps. 91:13-14). Asta e bunătatea Domnului.
În călătoria mea citesc cartea Iov. Am citit dimineață versetul: „Cum nu sunt ca în zilele puterii mele, când Dumnezeu veghea ca un prieten peste cortul meu.” (Iov 29:4). Abia seara, după ce mi-am întins cortul, cuvintele acestea au căpătat puterea tunetului. Ajuns la Turnu Măgurele, am campat la porțile orașului. Deodată, s-a stârnit o vijelie uscată care vântura totul în cale. Am numit vântul acesta Olteolion, pentru că la vreo doi kilometri era râul Olt. Firavul meu cort era când culcat la pământ, când înălțat ca un zmeu. Mi-am băgat toate lucrurile în cort, mi-am legat și bicicleta de el (în caz că zburăm, să nu rămână nimic în urmă), m-am ancorat cu mâinile și picioarele de bețele cortului, și-am privit în sus rugător. Psalmul 107 mi-a slujit de îmbărbătare: „El a zis şi a pus să sufle furtuna, care a ridicat valurile mării. Se suiau spre ceruri, se coborau în adânc; sufletul le era pierdut în faţa primejdiei. Apucaţi de ameţeală, se clătinau ca un om beat, şi zadarnică le era toată iscusinţa. Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul, şi El i-a izbăvit din necazurile lor. A oprit furtuna, a adus liniştea, şi valurile s-au potolit. Ei s-au bucurat că valurile s-au liniştit, şi Domnul i-a dus în limanul dorit. O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor!” O pace neînțeleasă mi-a umplut inima și deși furtuna nu încetase cu totul, am adormit știind că am un prieten binevoitor deasupra cortului meu (era după ora unu).

Statistici:
Traseu: Calafat – Turnu Severin
Distanța: 192 km
Media orară: 22.3 km/oră
Total parcurși: 983 km
Strava link: https://www.strava.com/activities/661287738

Campania: Cele mai lungi zile pentru cele mai scurte vieți (www.emanuelhospice.org )

sursa 

România la perimetru: Ziua 6

Dimineața, când m-am trezit, am fost dezamăgit că mă aflam în același loc. Speram ca Olteolion să mă strămute o leacă mai spre mare, dar se pare că trebuie să pedalez singur distanța de la Turnu Măgurele la Oltenița, cam 200 km.
În părțile astea de țară este foarte greu să găsești un restaurant deschis când ți-e foame. Azi dimineață am umblat tot orașul să iau micul-dejun înainte de nouă. În cele din urmă niște ospătare, care spălau terasa restaurantului după chefurile borâtoare de noaptea trecută, și-au făcut milă de „băiatul ăsta rupt de foame”. Am așteptat cumințel înăuntru, în timp ce ascultam muzica interpretată de trei mături care frecau pardosela. După ce mi-am îndeplinit ritualul culinar, am plecat la drum cu încrederea și satisfacția unui credincios care se achită cu sfințenie de îndatoririle bisericești.

Fericirea sărăciei

De câteva zile traversez o extremă a României: sărăcia. Drumul meu a divorțat de bogata Dunăre și m-a purtat prin galeria de antichități, căci pare-se că aici rotițele timpului s-au înțepenit. Și totuși, fericirea este atât de curioasă și de naivă încât vizitează și aceste locuri unde principalul obiectiv turistic e sărăcia. Vorba mamei lui Ghiță din Moara cu Noroc: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia lui, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.” Am descoperit în viața satului tratamentul pentru stresul orășeanului. Imaginile care ți se perindă prin fața ochilor ca la un cinematograf imens sunt ca desprinse dintr-un episod din Las Fierbinți. Un oltean care a înhămat la același car un cal și-un bou, și două vaci alături. Un măgar într-o căruță cu roți de lemn. Un car cu roți de fier tras de-un măgar, și-un om și-un sac în el. Trei tineri poznași conducând o mașină tăiată-n două. Niște copchii, puțin prea rumeni, scăldându-se goi pușcă în pârâul mâlos. Un vânzător de lubeniță numărându-și pișcăturile de țânțari. Două bunici pe bicicletă ținându-și rușinoase c-o mână poalele fluturatice. Un grup de petrecăreți în straie populare ieșind de la biserică c-un plod scos din cristelniță. O gireadă de vaci întorcându-se mândre acasă cu donițele pline, bălegând nesimțite șoseaua de curând asfaltată. Niște țânci cu doi dinți împărțind aceeași știoalnă cu gâștele. Lătratul câinilor peste liniștea satului, mirosul de porumb sau turte coapte pe plită condimentat cu mirosul de grajd, și câte și mai câte nu te fac să uiți de unde-ai venit și să te simți, nu știi de ce, fericit.

Singur

Două întrebări îmi sunt adresate cam de toți cu care vorbesc. Prima: „Ești singur?” Da, călătoresc singur pentru două motive: e greu să-mi potrivesc concediul și traseul cu altcineva și apoi mi-e greu să mai găsesc un nebun ca mine; cam așa le răspund. A doua întrebare: „Ești singur?” Da! Nu sunt căsătorit. Atunci pare-se că tuturor li se clarifică de ce îmi permit asemenea zburdălnicii, iar cei mai mulți se uită cu jind la mine.
Cât pe ce era să cred că dacă fac cicloturism de unul singur sunt un fel de ciudățenie, ca cei ce umblă teleleu-hahui după pokemoni. M-am liniștit când am văzut că majoritatea ciclo-turiștilor cu care m-am întâlnit umblă tot singuri. Până acum, numai doi bărbați i-am văzut împreună. I-am întâlnit la un restaurant în Zimnicea. Erau din Franța, au făcut turul Dobrogei și se întorceau acasă înfruntând traseul Dunării în amonte. Dacă nu ar fi fost în costumație de ciclism când au intrat în restaurant, aș fi avut toate motivele să cred că acum s-au ridicat din jilț, căci mergeau ca niște căluți de mare. Erau foarte simpatici la vârsta lor: în jur de șaptezeci de ani. Nu știu dacă-i așteptau nevestele acasă (sau dacă-i mai așteptau), dar nu se grăbeau să ajungă. M-am gândit c-așa vreau să fiu și eu la vârsta lor. Dacă voi fi singur, îmi voi căuta dublura. Dacă nu, o voi învăța să-i placă cicloturismul 🙂.

Noaptea pe drum

De câteva zile n-am văzut luna. Aș fi avut nevoie de o lanternă bună, dar nu știu ce s-a făcut cu ea. Când mai iau cinci minute de pauză, îmi fac timp să număr stelele: sunt toate; nu lipsește nici una. Dar luna, nici urmă de ea. M-am gândit că poate vreun îndrăgostit din ăsta, teribilist, i-o fi dat-o iubitei… Mai știi?! La câtă tehnologie mai e și azi, s-o fi găsit vreun Gru cu minionii lui și în realitate.
Trebuie să călătoresc și noaptea. Cât ar fi de lungi zilele în perioada asta din an, degeaba sunt lungi dacă soarele mistuie orele amiezii ca și cum n-ar fi. În general, mă aflu în cort înainte de miezul nopții. Oricum nu pot adormi decât cam la două ore după ce mă opresc din pedalat: inima are nevoie de timp să intre în modul „sleep”.

Bunătățile Domnului

Instrumentele pedagogice pe care le folosește Domnul în această umblare peripatetică ca să-mi arate bunătatea Lui sunt, la o primă impresie, puerile. Însă, aceleași mijloace le-a folosit și cu cei doisprezece ucenici. Astăzi Domnul a pus să sufle vântul, dar un vânt mângâietor, nu biciuitor. Era spre seară, ieșeam din Giurgiu și mai aveam vreo 70 km de pedalat. Ca să ajung în Oltenița trebuia să împrumut aripile vântului; așa a și fost. Însă am învățat o lecție.
Vântul suflă încotro vrea: tu ești cel care își schimbă orientarea față de el. Dacă mergi împotrivă-i, să nu te plângi că-i greu de pedalat. Lasă-l să-ți fie ghid și-atunci doar șoata-i vei auzi când te va purta ca gândul spre depărtări nesperate.
Tot așa și-n trăirea cu Dumnezeu. Cuvintele gurii Lui aleargă cu iuțeală spre o împlinire fără echivoc. Vrerea Lui nu se schimbă după cum ne cotim noi căile. Dacă I te împotrivești, ți se va părea că se răstește la tine. Dar nu Dumnezeu se rostește împotriva ta ci tu (vezi Rut 1:21, vorba Naomii). Dacă-L asculți, cuvintele Lui vor fi pentru tine un susur blând, o șoaptă dulce, o călăuză în noapte. Bunătatea lui Dumnezeu este ca un vânt puternic. „Uită-te la bunătatea și asprimea lui Dumnezeu!”

Statistici
Ruta: Turnu Măgurele – Oltenița
Distanța: 202 km
Media orară: 24.2 km/h
Total parcurși: 1185 km
Strava link: Check out my 202.5 km Ride on Strava:https://www.strava.com/activities/662380805

Campania: Cele mai lungi zile pentru cele mai scurte vieți (www.emanuelhospice.org)

sursa 

About Marius David

Soțul îngăduit al Nataliei și tatăl nedesăvîrșit al lui Neriah, Naum Lucas și Noah Cristofor
Acest articol a fost publicat în acțiuni umanitare, Fabrica de barbati, guest post. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s