”Cele mai lungi zile pentru cele mai scurte vieți”: pentru ei alergăm, 70 de km pentru Iasmina

Iasmina a trăit doar 7 ani în acest trupușor. Ea este doar unul dintre copilașii care își pipăie umerii, loc în care urmează să li se monteze imediat aripi. Ei și alți copii, alături de supraviețuitorii lor, mamele eroine, tații prea-repede-albiți, sînt ajutați de Hospice Emanuel. Putem face ceva pentru ei?

Iată ce am găsit noi că se poate face. Vezi și povestea lui Ianko.

La cei 80 de km (8 ani) pentru Ianko se adaugă cei 70 (7 ani) pentru Iasmina, zile lungi de vară, pe care noi le trăim din plin sau risipindu-le, zile însorite, zile prelungite, zile pline de odihna vacanțelor.

Da, uneori mă simt vinovat, primind atît de mult bine, cînd alții primesc suferința. Poate din această pricină, prin autoflagelare, caut să compensez, să plătesc, să răs-plătesc. Nu știu! Cert este că simt nevoia să fac ceva pentru aceste mlădițe care vor fi rupte prea repede din copacul vieții.

iasmina

iată povestea Iasminei

Bună seara,

Mă numesc Teodora şi sunt mama unei feţite pe care Dumnezeu mi-a dat-o în grijă pentru aproape şapte anisori, după care, a chemat-o la ceruri…

Îmi amintesc cu mult drag ziua în care mi-am ţinut în braţe pentru prima dată copila: era atât de mititică şi de fragilă încât îmi era teamă să nu o scap… I-am pus nume de floare, Iasmina, care în limba araba înseamnă darul lui Dumnezeu. Mi-am făurit multe vise frumoase pentru fetiţa mea: aşteptam să mai crească puţin, să o îmbrac în rochiţe, să îi împletesc părul, apoi să o văd şcolăriţă. Îmi doream mult să aibă o copilărie fericită, să nu-i lipsească nimic. Efortul meu de a-i oferi totul, îmi era răsplătit din plin: Iasmina era o fetiţă iubitoare care în fiecare zi îmi spunea “Mami te iubesc mult…” La fel o iubeam si eu: mult, cu toata inima. Ea era cea mai mare bogăţie şi comoară a mea, lumina ochilor mei. Cât de bucuroasă eram să o văd mereu veselă, zglobie, jucăuşă, plină de energie…

Bucuria mea s-a transformat brusc în îngrijorare anul trecut, când într-o zi de vară am observat că Iasmina obosea prea repede şi avea faţa palidă. Am dus-o la medicul de familie şi am fost îndrumate spre spital. În urma analizelor mi s-a spus că fetiţa are leucemie acută limfoblastică. Nu ştiam nimic despre această boală şi atunci medicul mi-a explicat: “fetita dumneavoastră are cancer în sânge”. Vestea aceasta a căzut ca un trăsnet asupra mea. Am avut sentimentul că o să cad de pe picioare, nu puteam concepe ca fetiţa mea să sufere din senin de o boală atât de cruntă.

A doua zi eram la Tmisoara unde diagnosticul s-a confirmat, iar medicii mi-au spus că boala este foarte gravă şi că sunt şanse minime ca fetiţa să supravieţuiască. Am început un tratament agresiv cu citostatice, pe care l-am continuat apoi în Oradea. Plângeam când Iasmina nu mă vedea şi mă întrebam dacă va rezista tratamentului. După prima cură, Iasminei a început să îi cadă părul. Se uita în oglindă cât i-a mai rămas şi într-o zi mi-a cerut să o tund de tot.

La fel ca alţi copii bolnavi şi părinţi care îi însoţeau, ne-am acomodat şi noi cu viaţa de spital, el devenind a doua-a noastră casă. Iniţial tratamentul a ajutat-o şi când se simţea bine Iasminei îi plăcea să se joace cu alţi copii bolnavi ca şi ea, să se uite la desene animate cu Tom şi Gerry, să-şi alinte păpuşile Barby. S-a împrietenit si cu doamnele asistente, chiar dacă ele erau nevoite sa îi faca mereu injecţii. Inţelegea că ele vor să o ajute să devină iar sănătoasă. În spital Iasmina a decis că atunci cand va fi mare se va face doctoriţă sau asistentă medicală, ca să îi poată vindeca pe copiii bolnavi. Îşi dorea un stetoscop cum avea d-na doctor cu care să asculte cum bat inimioarele copiilor bolnavi. Deocamdată i-am cumpărat unul de jucărie cu care îşi consulta cu multa grijă păpuşile Barby, aşezate cuminţi în pat, pe post de paciente.

Tot în spital, am intrat în legătură şi cu personalul de la Hospice Emanuel. Iasmina s-a ataşat foarte mult de asistentele psiho-sociale care o vizitau periodic pentru diferite activităţi terapeutice prin joc şi desen. Le îmbrăţişa de fiecare dată cand veneau sa o viziteze şi nu voia să le mai dea drumul la despărţire când trebuiau sa plece la alţi copii bolnavi. Personalul hospice a fost alături de noi pe tot parcursul bolii Iasminei, oferindu-ne suport psihologic şi sufletesc. M-au încurajat, mi-au dat explicaţii despre boală, dacă aveam de rezolvat probleme în oraş, o asistentă sau o voluntară hospice petrecea timp cu Iasmina până când mă întorceam. Întrucât am fost nevoită să renunţ la serviciu ca să stau cu fetiţa în spital, veniturile mele erau destul de mici; însă personalul hospice ne-a purtat de grijă şi din punct de vedere material şi financiar. Le mulţumesc din suflet că au fost alături de mine şi de Iasmina, într-o perioadă atât de dificilă din viaţa noastră.

În preajma sarbătorilor de iarnă, analizele Iasminei erau proaste, astfel că urma să ne petrecem amândouă Crăciunul în spital, purtând în suflet dorul de casă, de cozonaci aburinzi, de colinde româneşti, dor de a împodobi împreună pomul de Crăciun… dor de a fi bine şi sănătoase, alături de cei apropiaţi. Singura noastră bucurie de atunci a fost să putem evada pentru câteva ore din spital – cu acordul medicului, pentru a participa la serbarea de Crăciun organizată de Hospice Emanuel.

Lunile care au urmat au fost grele şi istovitoare. Chimioterapia nu îşi mai făcea efectul. Medicii au pus în discuţie un eventual transplant medular la Timişoara, însă tot ei au decis că starea fetiţei era prea gravă pentru a supravieţui acestuia. Se apropia 20 iunie, ziua de naştere a Iasminei, în care ar fi împlinit 7 anişori. Ne făceam planuri de sarbătoare: dorea să îi cumpăr un tort roz cu chip de păpuşă Barby deasupra. Însă Iasmina n-a mai ajuns sărbătoarea: într-o zi de sâmbătă, starea ei s-a înrăutăţit brusc. A făcut febră şi rinichii au încetat să mai funcţioneze. A fost transferată pe secţia de terapie intensivă. Cu inima strânsă de durere ii priveam trupul firav înconjurat de tuburi, conectat la aparate. Continuam să o veghez cu dragoste de mamă, dar cu inimă sângerândă. Miercurea la ora … aparatul care ii înregistra bătăile inimii a început să ţiuie, semn că Tatăl din ceruri i-a şoptit: “Ai suferit destul copilă dragă. Acum te voi duce ACASA printre ingeri, unde vei fi eliberată de leucemie, de suferinţă.”

Vinerea îmi priveam comoara de fetiţă, îmbrăcată în rochie albă de mireasă, dormind senină şi liniştită într-un sicriaş. Iasmina, fetiţa cu nume de floare, a fost pentru aproape şapte ani cel mai minunat dar cu care Dumnezeu mi-a binecuvântat viaţa. Până când o voi reăntâlni în ceruri, rămân cu dorul în suflet… Mă simt însă liniştită şi mângâiată la gândul ca Iasmina se odihneşte acum în braţele Tatălui din ceruri, care o răsfaţă tot timpul cu dragostea Lui.

folosit cu aprobare

sursa

About Marius David

Soțul îngăduit al Nataliei și tatăl nedesăvîrșit al lui Neriah, Naum Lucas și Noah Cristofor
Acest articol a fost publicat în acțiuni umanitare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la ”Cele mai lungi zile pentru cele mai scurte vieți”: pentru ei alergăm, 70 de km pentru Iasmina

  1. Pingback: EXISTĂ VIAȚĂ DUPĂ DOLIU – Ciclaton și Swimathon pentru Hospice Emanuel | Marius Cruceru

  2. Pingback: Cardiac cu acte, 44 de ani, am biciclit 264 km (1200 ron – 264 euro – 264 uro) pentru Hospice Emanuel: ”Cele mai lungi zile pentru cele mai scurte vieți!” | Marius Cruceru

  3. Pingback: Nevoie de ajutor – Pedalez pentru Hospice: ”Cele mai lungi zile pentru cele mai scurte vieți” | Marius Cruceru

  4. Pingback: Pedalez pentru Hospice Emanuel | Dana SisoEva

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s