După Chicago

Sînt la Șelimbăr, unul dintre locurile mele preferate de retragere și lămurire. Mîine voi vedea Păltinișul, alt loc în care îmi limpezesc gîndurile și vederile. Încă mă muncesc să pun pe rafturile corecte amintirile și analizele.

Sînt la o săptămînă după ce m-am despărțit de prieteni dragi, vechi și noi, din orașul cu cel mai frumos skyline și încă trebuie să îmi lămuresc cîteva lucruri.

Pe cei de la Logos, pe pastorul Daniel Chiu și presbiterii lui îi știam așa cum îi știam, oameni însetați de studiu, de Cuvînt, gata să sacrifice seri și jumătăți de zile pentru înțelegerea mai adîncă a trăirii creștine. M-am bucurat din nou să îi văd interesați să stea să judece, să cumpănească, să facă diagnoze în lumina Scripturilor. M-am bucurat de Școala de Muzică Logos, școala mamă a celei din Oradea.

Mi s-a ostoit sufletul să îmi văd maestrul în ale muzicii, profesorul Babii, biruitor a treia oară asupra cancerului. Am luat lecții de oboi, în celebrarea vieții și în ciuda bolii.

M-am bucuat să văd prieteni vechi, Olarii și Boghițoii, oameni care ne-au crescut, ne știm de 40 de ani și am datorii imense față de modul în care Dumnezeu a lucrat la viața mea prin ei.

Supriza mare a fost la Elim.

Am venit prudent, cu toate antenele deschise și radarele active. Am stat în analiză și observație și la un moment dat mi-am spus: dacă este prea bine să fie adevărat, atunci nu este bine. Să mă mai uit.

Ore în șir l-am ”anchetat” pe pastorul Cristian Ionescu despre lucrarea și biserica pe care o păstorește. Am cedat în momentul în care i-am cunoscut familia. Acolo autenticitatea a revărsa, mai ales momentul cîntatului la pian. Acolo toate rezervele și prudența mea au picat și m-am ales cu un nou prieten.

Cei care mă cunosc mai bine știu că nu mă entuziasmez prea repede și nu îmi stă în obicei să dau cu busuiocul, dar trebuie să admit public, mai ales că relația mea cu pastorul Cristian Ionescu a început cu stîngul, trebuie să admit public că am de ce să îi admir echipa pe care o ucenicește, frații Adrian Tișe, Samuel Man și Doru Gîrboan și alții pe lîngă dînșii. Să îi amintesc pe Vincius Sabău, fratele Gînsari, alții și alții … Trebuie să admit că am văzut o biserică frumoasă, sănătoasă și am avut acea bucurie pe care o ai cînd vezi o floare creată de Dumnezeu, chiar dacă nu este în curtea ta. Dacă sînt prea entuziast, ajutați-mă să îmi treacă! Dacă mă bănuiți de vreun aranjament, alianță politică, lucrături, chestii criptice, alea-alea, cu pastorul Cristian Ionescu, da, aveți dreptate, aici ne-ați prins: ne-am pus în cap să schimbăm lumea! Fiecare în felul lui, cum putem, și acolo unde se poate, împreună.

Trebuie să admit iar că toată perioada aceasta m-a îmbolnăvit iar de pastorală. Tînjesc ca un dependent în sevraj după viața pastorală, după acele mărunțișuri obositoare ale parohiei. Este un sentiment pe care numai medicii fără drept de lucru îl înțeleg, numai meșteșugarii fără atelier îl pot digera.

M-am bucurat, de asemenea, să îl întîlnesc pe prima dată pe pastorul Luigi Mițoi, să îi văd lucrarea de la Betania. Fie la Elim, la Betania sau la Philadelphia, a doua gazdă a seminariilor de la Sola Scriptura, m-am simțit alintat, de-a dreptul rîzgîit de frați care ar fi putut fi mai distanți și mai rezervați față de mine.

M-am simțit ca acasă, copleșit de o ospitalitate dincolo de orice așteptare.

Pe lîngă acestea am văzut puțin din atelierul din spatele acțiunii pro-Bodnariu. Nu aveți idee cîtă energie fizică, emoțională, consum sufletesc este în spatele unei asemenea acțiuni.

Toate acestea și încă altele mă fac să scot pălăria bărbătește, după ce vom fi avut diferite înfruntări, și să spun Chapeau, Cristian Ionescu și Biserica Elim. Eu mi-aș trimite toți studenții penticostali să facă cel puțin 2 săptămîni de practică acolo. Și nu numai pe ei.

Această vizită mi-a deschis noi orizonturi, cred eu, orizonturi de care eu însumi sînt speriat, de aceea trebuie să diger bine tot ce s-a întîmplat, dar cred că toată povestea din jurul familiei scumpe Bodnariu, tot ce s-a întîmplat în toată această perioadă, modul în care se mișcă atît practic cît și teologic unele spre celelalte cele trei curente ale evanghelicilor români, penticostali, baptiști, creștini după evanghelie, toate aceste fapte îmi dau nădejdi, mie, unui sceptic-cinic, că există posibilități de dialog și colaborare dincolo de ceea ce vedem acum. Nu, n-am devenit ecumenic peste noapte. Nu cred în ecumenismul instituțional sau declarati. Cred în dialog, cred în părtășie, cred în unitate creștină, dar nu în ceea ce a ajuns ecumenismul astăzi, un soi de pupat-nbrățișat-piața-ndependeții, după care ne înfingem cuțitele în spate și ne sfîșiem politicos unii pe alții.

Ne-am aruncat destul săgeți otrăvite unii spre alții, cred că este timpul, așa cum spuneam ieri seara, să deschidem Scripturile împreună, așa cum am făcut recentissime la Sola Scriptura, baptiști alături de penticostali și creștini după evanghelie și să dialogăm asupra lucrurilor care ne lasă impresia granițelor de netrecut, analizîndu-ne fiecare, în lumina propriilor tradiții, ochelarii hermenutici prin care citim textul Duhului, comunitate a Duhului fiind.

În fond sînt mult mai multe lucruri care ne unesc decît acelea care ne separă. Smerenia, omorîrea ogoliilor, tăierea voilor proprii, toate acestea ne vor însănătoși relațiile între noi.

Încă sînt entuziast și visez la dialog, comuniune, părtășie, colaborare. Era nevoie de tragedia unei familii ca să ne arate că putem fi uniți atunci cînd sîntem mînioși și speriați? Mă rog lui Dumnezeu ca spiritul care s-a născut în piețele în care au fost manifestațiile, spiritul din 16 aprilie să nu piară odată cu (spun eu prin credință) eliberarea copiilor Bodnariu.

Dușmanul care ne macină și pe unii și pe ceilalți abia așteaptă să continuăm să ne mîncăm și să ne sfîșiem unii pe ceilalți.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru studenii mei, studenți penticostali, creștini după evanghelie, baptiști, toți învățînd Scripturile sub același acoperiș, mînați de aceeași curiozitate sfîntă, călăuziți de același Duh.

Dumnezeu să ne ajute să luptăm cu adevărații dușmani, stînd spate în spate, cu armuri diferite uneori, dar apărînd ceea ce merită apărat.

Ce ne unește, ce avem de apărat, care este următoarea bătălie? Acum este probabil mai urgent să răspundem acestei provocări.

Dumnezeu să se îndure de evanghelicii români, oriunde s-ar afla aceștia și să ne dăruiască tuturor pacea aceea care este roada Duhului, nu pacea cimitirului, în care ne vom fi îngropat identitatea. Fără a uita cine sîntem fiecare dintre noi, să nu uităm că nu avem de cîștigat o bătălie, ci de apărat o biruință împreună, așa cum spunea Ioan Alexandru.

About Marius David

Soțul îngăduit al Nataliei și tatăl nedesăvîrșit al lui Neriah, Naum Lucas și Noah Cristofor
Acest articol a fost publicat în Analize, Oameni, Perplexităţi, Pt. studenţii mei, Visătorul de vise, Zidul rugăciunii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.