Cînd am spus primul adevăr dureros din viața mea? (39 de ani)

Am fost întrebat zilele trecute:

„Înțeleg drive-ul ăsta pentru adevăr… dar de ce îl spuneți așa de rece, fără anestezie… de ce vă grăbiți să spuneți ce vedeți? Sînteți considerat un om foarte cinic și rece din această cauză… Acum că stăm de vorbă, înțeleg rațiune, înțeleg substanța, dar de ce vă grăbiți așa de tare? De ce nu aveți răbdare și cu cei care nu pot purta adevărurile dure? … „

– De ce mă grăbesc să spun adevărul „repede și fără anestezie”? Nu știu! Simt că așa trebuie! Că trebuie să trăim în lumină și în adevăr … tot timpul ….

Apoi mi-am dat seama că știu. De fapt știu exact cînd a început totul. Era în 1976, în ianuarie, aproape de ziua mea. În 1975, în 17 decembrie tatăl meu fusese asasinat. Vezi evocările AICI, AICI, AICI ȘI AICI.

Vezi povestea mai pe larg AICI.

Era în seară de iarnă, se împlinea aproape o lună de cînd tata murise. Ianuarie 1976. Sora mea mai mică, Crina, plîngea prin casă întrebînd-o pe mama:

– tătuțu, tătuțu (așa îi spuneam noi), de ce nu mai vine acasă tătuțu…. ?

Mama plîngea înăbușit.

singuratate de 1 luna

 

A plîns așa toată luna aceea și mult după aceea. N-am avut o copilărie fericită. Copilăria mea s-a încheiat în momentul în care mi-am văzut mama ascunzîndu-se de noi ca să poată plînge în liniște. Atunci am învățat să observ cu atenție totul. Dar… am avut o copilărie fericită tocmai din cauza mamei care s-a chinuit să trăiască mai departe și să ne facă viața frumoasă cu bananele verzi puse la copt, cu portocalele luate pe sub mînă, cu excursiile pe Valea Oltului … Am avut o copilărie fericită, am avut o copilărie tristă..

Mama s-a dus repede în bucătărioara mică …

Am luat-o pe Crina după umeri și i-am spus verde în față ca să mă audă bine și să nu mă audă mama:

– uăi, Crină, uăi, tătuțu nu mai vine NICIODATĂ acasă!!! A murit! 

Am simțit că mi s-a luat un văl de pe inimă și m-am simțit ușor ca o pasăre. Acesta era adevărul. Sora mea a plîns scurt și sughițat și …. gata! Tînjirea s-a transformat pentru amîndoi în tristețe. Eu aveam să împlinesc 5 ani, ea … 3 ani. Am făcut amîndoi fotografiile pentru grădiniță mai apoi, la 4 ani și la 6 ani.

Atunci este făcută această fotografie, în acel an 76-77. Din acel moment am simțit că este bine să spunem adevărul oricît de dureros ar fi acesta pentru noi sau pentru ceilalți. Sînt sigur că n-am spus întotdeauna adevărul în dragoste. Absolut sigur… dar nu mi-am putut înfrîna reflexul de a acționa rapid de teama unei mai mari și mai prelungite suferințe. Poate că și asta este un fel de lașitate. Preferi durerea ascuțită, dar scurtă, uneia lungite și adînci. Scîncitul zilnic, dar plin de o nădejde falsă, al surorii mele era mai penetrant și mai înțepător, mai sufocant pentru mama mea și pentru mine, pentru toți cei din casă decît plînsul sfîșietor și disperant care a urmat.

Adevărul ne face liberi. Nu doar ne eliberează. Nu intrăm doar într-un proces pe care îl resimțim în preajma noastră, adevărul NE FACE LIBERI. De aceea libertatea creștină, obținută în urma rostirii adevărului Evangheliei, primirii Adevărului ca Persoană, ne transformă, ne re-face întru alte ființe. Rostirea adevărului de către creștini nu este o îndatorire morală, nu este o acțiune în afara noastră. Noi trăim în adevăr. Aceasta are trimiteri la ontologie. Sîntem coființiali cu adevărul.

Pentru creștini este simplu: minciuna este fiica despletită și curvă a Diavolui, copil de pripas și făcută din flori cu însămîntarea buzelor noastre, jivină nenorocită, născută din semen de drac și zeamă de limbă omenească. Adevărul este din Dumnezeu ca Sofia din capul lui Zeus la greci. Dumnezeu este dragoste, spune Ioan. Isus este Dumnezeu, ne spune același Ioan. Isus este Adevărul și Calea și Viața, același apostol al dragostei ne spune. Adevărul și Dragostea nu se pot despărți în Sfînta Treime.

Rostirea adevărului față de sora mea a fost un semn de dragoste aspră și deloc cuminte, ce să mai spun că apoi m-am dus eu în camera mică să bocesc cu scîncete astupate în pernă, dar a fost decizia care mi-a marcat mai apoi întreaga viață. N-am mai putut altfel, n-am mai cunoscut altă cale.

Așa m-au cunoscut mai apoi frații de la Aleșd, așa m-au cunoscut studenții mei, așa mi-am pierdut prieteni, așa mi-am pierdut colegi. Astăzi mă gîndeam cît de greu este să păstrezi relațiile, cît de aproape sîntem de prăpastia grecilor: mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul... Discutam recentissime cu un prieten cît de bună ar fi o asemenea decizie, să nu mai discutăm despre cele neconvenabile ca să putem rămîne prieteni…

Mă gîndeam cît de multe relații am pierdut în ultimul timp! Oare cum le-aș fi putut salva? Oare nu le-am pierdut numai pentru că nu am tăcut din gură? Nu din pricina iubirii de adevăr, ci pur și simplu pentru că am fost prea guraliv? Nu este mai bine să taci și în tăcere să păstrezi armonia prieteniei și frăției? Da, sînt sigur că adesea am pierdut adevărați prieteni numai din cauza gurii mele mari … dar, dragi prieteni, foști prieteni, iertați-mi lașitatea … dar nu pot suporta durerea unei întrebări care vine dintr-o nădejde de abur.

Am făcut rău că i-am spus ce i-am spus atunci surioarei mele de trei ani și jumătate? Nu știu! Dar acum, cînd crește o fetiță cu sindromul Down îi folosește atît de mult să nu își amăgească sufletul în nădejdi înșelătoare, să nu trăiască într-o lume mobilată cu ornamente din hîrtia creponată a speranțelor deșarte…

Mai devreme sau mai tîrziu ne vom întîlni cu Adevărul. Mai devreme sau … la marea Judecată, Adevărul Însuși ne va întîmpina pe Tronul Său cu plată și răsplată. … Poate că de aceea spun adevărul uneori prea rapid, în lașitate, de frică, de frica Marii și Măreței Judecăți.

 

 

About Marius David

Soțul îngăduit al Nataliei și tatăl nedesăvîrșit al lui Neriah, Naum Lucas și Noah Cristofor
Acest articol a fost publicat în Fabrica de barbati, intrebările lui Naum, inventarul stricaciunilor spirituale, lacrima din colțul ochiului, Meditaţii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Cînd am spus primul adevăr dureros din viața mea? (39 de ani)

  1. Eugen spune:

    Draga Marius,

    Am citit randurile scrise de tine si imi dau seama ca nimic nu este mai valoros decat experienta dobandita alaturi de El. Imi imaginez doar durerea pe care o mai simti si acum (caci citesc din randurile tale acest lucru) relativ la pierderea suferita… caci nimic nu poate compensa lipsa unui parinte!

    Nu stiu daca tristetea este parghia corecta de manevrare a adevarului, insa stiu ca intotdeauna acesta trebuie spus in dragoste si cu rugaciune inainte, pentru ca cel/cea caruia/careia te adresezi sa reuseasca sa primeasca ceea ce ai de spus. Recunosc ca si eu de multe ori am spus adevarul fara a face acest lucru inainte si intotdeauna am regretat decizia luata. Avem marea capacitate de a invata din greseli si cred ca acesta este cel mai important aspect al vietii de crestin. Sa nu mai repeti greselile pentru care te-ai pocait este o binecuvantare!

    Dar, retine te rog, este important ca dragostea si intelepciunea sa domine momentul in care acest adevar este rostit! Chiar si Isus, atunci cand rostea adevarul in fata Fariseilor, o facea cu durere, gandindu-se la fiintele carora El le-a dat viata si care L-au respins si L-au condamnat.

    Iubeste-i mai intai in rugacune pe cei carora te pregatesti sa le vorbesti si dupa ce le vei vorbi nu te vei mai intreba daca n-ai fost prea aspru sau dur.

    Domnul sa indrume inima si sufletul tau in slujirea semenilor!

    Eugen

  2. barzilaiendan spune:

    M-ai făcut să lăcrămez iar, Marius. Ai avut un drum greu în viață și te-ai format singur. Și eu caut să trăiesc în adevăr și știu că nu este ușor. Aș vrea să adaug însă ceva la ceea ce ai scris tu: între adevăr și minciună există o a treia ipostază, tăcerea. Știu, tăcerea poate fi sora minciunii, nu degeaba jurământul american spune: ,,Jur să spun adevărul, numai adevărul și tot adevărul“.
    Am să o iau evreiește însă ca să măe xplic. Deci, trei, patru ilustrații:

    1. Între doi oameni ,,mari“, prieteni cu nenea Richard, nu era pace și prietenie. L-au chemat să-i împace. Unul a zis: ,,Eu nu pot să trăiesc, nu pot respira dacă nu spun adevărul. Oricât aș pierde, trebuie să spun adevărul. Eu nu fac diplomație!“. Nenea Richard i-a răspuns: ,,Uite că eu fac! În fiecare dimineață mă uit la Bințea și-o văd cu fața din ce în ce mai plină de riduri. Ce-ai vrea să-i spun? ,,Bințea te-ai făcut ca o varză!“ Mă uit la ea și-i șoptesc. ,,Bințea ești cea mai frumoasă femeie din lume!“ Dragostea acopere uneori totul. Nu se poate trăi fără diplomație. Fiecărui om pe care-l întâlnim pe stradă îi spunem: ,,Bună ziua“, chiar dacă nu aceasta ne este neapărat dorința noastră pentru el.

    2. Înaintea morții și înălțării Sale, Domnul Isus le-a spus ucenicilor: ,,Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta“ (Ioan 16:12). El a ales atunci să tacă, nu din cauza Lui, ci din cauza lor. Există adevăruri care, spuse la orice vârstă și la orice nivel de maturitate, nu zidesc, ci mai mult împovărează, chiar dărâmă. În astfel de cazuri este mai bine să așteptăm în tăcere vremea potrivită. Niciun părinte nu spune ,,tot adevărul“ când răspunde la întrebările curioase ale copiilor săi. Despre sex și alte chestii este bine să aștepte să mai treacă niște anișori.

    3. Există lucruri trecute sub tăcere în Biblie. Este scris ,,Dumnezeu nu vede nicio nelegiuire în Iacov“. Nu pentru că n-ar fi nelegiuirea acolo, ci pentru că așa a ales El să facă. Majoritatea oamenilor care-l condamnă pe Petru pentru scena din curtea Marelui Preot, nu vor să vadă că cel care l-a băgat pe Petru acolo a fost ,,ucenicul iubit“, Ioan care era rudă cu Marele Preot și era acolo ca la el acasă. Cum de a tolerat Domnul Isus o asemenea relație? Cum de n-a fost condamnată această dualitate: când cu capul pe pieptul Preiubitului, când la masă acasă la Marele Preot? Cum de ,,prietenia cu asasinul“ nu l-a făcut și pe Ioan să plângă cu amar?

    4. Un soldat prizonier trebuie să tacă la interogatorii. Există adevăruri care, aflate de inamic, pun în pericol viața sau siguranța altora. Tata Cure Simion obișnuia să spună: ,,Dacă ar exista un mic ecran pe frunte unde oamenii să ne poat citi gândurile, toți am trăi cu șapca trasă pe ochi!“ Dă-mi voie să fac o afirmație cu riscul ca ea să fie înțeleasă greșit: Nici un om care spune întotdeauna tot ceea ce știe că este adevărat nu va ajunge vreodată director, președinte sau … păstor.“ Fratele Dorz avea o regulă de trei principii, dintre care nu îmi mai amintesc acum decât două: ,,Niciodată să nu faci tot ce poți, niciodată să nu spui tot ce știi și (da, îmi aduc aminte și de a treia) niciodată să nu crezi tot ce auzi.“ La nervi este bine să nu faci tot ce-ți vine să faci. În fața oamenilor vicleni sau nevârstnici nu este bine să spui chiar tot ce ști și de regulă, nu tot ce auzi este adevărat.

    De ce am ales să nu tac și să-ți scriu toate acestea? Pentru că te iubesc mai mult decât pe alții. Pentru că am vrut să echilibrez puțin mesajul experiențelor tale dureroase. Pentru că m-am ars și eu cu ,,libuția“ mea nevârstnică și neprudentă, învățând astfel, la greu, lecția tăcerii. Între adevăr și minciună există întotdeauna și tăcerea. Chiar și Dumnezeu tace deocamdată. Va vorbi însă, așa cum scriai și tu, la Marea Judecată, când ne va spune TOT. Până atunci însă, anumite judecăți ale Lui și ale noastre nu sunt și nu trebuie să fie ,,publice“.

    Cine spunea oare: ,,Nu judecați nimic înainte de vreme“ ?

    • Frumos si adevarat spus. Tacerea o inteleg. Eu singur fentand impozite ilegal pentru cativa ani pana sa ma salveze Dumnezeu. Am hotarat sa spun mereu adevarul. Daca voi ajunge in fata unui procuror pentru ce am facut, voi spune adevarul. In fata unui judecator la fel. la orice intrebare sper sa-mi ajute bunul Dumnezeu sa spun mereu adevarul. Dar nu voi spune fara intrebari. Nu voi merge sa ma autodenunt si sa-mi las familia pe drumuri. Daca Domnul va face ca eu sa fiu cercetat atunci stiu ca este voia Domnului si ca El va avea grija de ai mei. Deci tacerea inteleg ca-si are rolul ei. Intrebarea mea cea mai mare este ce facem cu minciuna? Cand si de ce sa o spunem? Ne este permis de catre Dumnezeu sa mintim? Cand ne permite acest lucru, in ce conditii?

  3. Pingback: Parastas de 40 de ani – 17 decembrie 1975 – 17 decembrie 2015 (ieșirea din pustiu) | Marius Cruceru

  4. Pingback: Scrisoare de Crăciun pentru văduve (în loc de pastorală) – Deus Nobiscum! – update PS | Marius Cruceru

  5. Pingback: SCRISOARE de CRACIUN pentru VADUVE | Pastor Ciprian Barsan

  6. Pingback: Scrisoare de Crăciun pentru văduve (în loc de pastorală) – Deus Nobiscum! – update PS | Biserica Penticostală Maranata

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s